Doamne,
nu-mi lua timpul.

am nevoie de timp ca de pâine!

lasă-l să mai stea cu burta la soare
cum stă pe-o piatră fierbinte şopârla.
lasă-l să mai deretice o vreme prin piept,
să-mi repare stupul şi târla.
am nevoie de el
să pot să-mi sădesc visele
căci iată, au adormit narcisele,
şi eu simt în mine acest dromader
căzut în genunchi
şi stingher...

pune în el o bătaie de inimă
să dureze cât sphinxul

fă-l ca o piatră albastră şi moale
când m-apasă pe tâmplă
să nu-i simt muşcătura
făr'miţând în rafale
orele,
zilele,
să nu-i simt convexitatea atât de infiptă
în carnea mea inundată de aer, lumină
şi uneori boale...

trecerea lui mai las-o ca o ancoră tare
ţinându-mi corabia la ţărmul acestei mici ezitări
cu scoici, alizee şi ploi călătoare.

strâns de braţele acestei (e)n-şpe toamne
nu-mi lua timpul
Doamne.