Prima dimineaţă sub căruţa cerului încremenită în hăţurile gerului, nu o va uita nicicând Savastie. Acasă, de obicei, se scula târziu, când lumina sfâşiase deja voalul de mireasă al dimineţii şi soarele conducea ziua pe altarul său de la crucea amiezii. Aici, când nici nu se luminase bine, auzise bătaia timidă în uşă a unui frate, care murmurase doar atât: „Slavă unei noi zile!”. Privise pe fereastră şi observase foirea umană prin curtea răstignită sub pasul viscolului de peste noapte. Monahii i se păreau un muşuroi de furnici harnice, încovrigate de frig, dar care alergau de colo-colo, bătând omătul cu fulgerarea rasei lor monahale. Coborâse la trapeză şi mâncase pe fugă. Aşa făcea ori de câte ori trebuia să înceapă o lucrare. Neastâmpărul acesta îi şoptea mereu că trebuie să intre în lumea miraculoasă a şevaletului, să simtă în nări mirosul crud al culorilor. Pentru Savastie, paleta de acuarele, de care se folosea mai ales la compoziţii, nu mai avea secrete. Orb dacă ar fi fost, ştia, simţea imediat locul fiecărei culori, ca şi cum ar fi descoperit nişte cuiburi mici de rândunele ascunse acolo sub golul în care se odihneau albul, roşul, negrul sau albastrul cerului. Aşa cum simţea prin întuneric cuiburile pe care vrăbiile şi rândunelele şi le încropeau în podul drag amintirii din Samara, mângâindu-i dimineţile copilăriei cu torsul ciripitului lor. Păsări fără apărare, umile şi pure. Ca şi culorile lui de pe şevalet.
Când intră în biserică, Savastie se opri în prag. Era o construcţie de forţă, cu amplitudinea navei ce impunea tăcere şi respect. Păşii spre catapeteasmă şi examină zidul din dreapta Uşilor Împărăteşti, acolo unde va trebui să picteze icoana Sfântului Fanurie, patronul bisericii. Catapeteasma bisericii este locul în care euharistia uneşte pe om cu Duhul Sfânt şi Savastie se înfiora întotdeauna gândindu-se la acea sfântă Taină când părticelele fragede de pâine botezate în ruginiul vinului împlineau trupul Domnului. Ascultă câteva clipe cum coboară de pe pereţi pasta groasă a frigului de peste noapte. De el se apropie un monah mărunţel, cu ochi de viezure, sfredelitori. Purta un anteriu larg, ce mătura pământul cu poalele lui ca nişte aripi deschise de corb.
- Eu sunt Acachie...părintele stareţ m-a dat sub ascultare dumneavoastră...
- Acachie, eu sunt Savastie...Nu mă respecta atât, că nu merit! Sunt un simplu pictor de biserici. Să-mi spui pe nume, bine?
Monahul privi în pământ şi clătină din cap a aprobare.
- O să începem cu icoana Sfântului Fanurie. Aseară am zămislit cu penelul gândului icoana viitoare a Sfântului. Aşa că acum, aici, între ferestrele deschise ale ochilor mei, icoana sfântului se recompune linie după linie. Ca un vitraliu care creşte cu fiecare culoare ce-i împlineşte fiinţa.
- Părintele stareţ vrea să facem sfinţenia lăcaşului pe 27 august, de ziua Sfântului. Când vom împărţi enoriaşilor fanuropite.
- Fanuropite? N-am mai auzit de acest cuvânt!
- Aţi citit viaţa Sfântului?
- În linii mari, se codi Savastie să dea un răspuns complet, care sigur i-ar fi stricat reputaţia de pictor religios în faţa acestui monah plăpând, dar care-l cerceta din cap până-n picioare pe după perdeaua retinei sale.
- Atunci trebuie să ştiţi că mama Sfântului a scăpătat după moartea soţului ei şi pentru a-şi întreţine copiii dansa nopţile într-un local de perdiţie. Cel mai mare dintre cei treisprezece copii ai acelei femei, Fanurie, obişnuia să spună la toată lumea că mama lui este o sfântă. Că se roagă toată ziua şi umblă în haine sărăcăcioase, dar cu toate acestea ei au întotdeauna pâinea cea de toate zilele pe masă. Dar pizmătareţul de diavol a trimis la Fanurie un om din vecini, care i-a spus că mama lui nu e nici pe departe o sfântă, aşa cum o credea el. Ca să se convingă, să meargă la un anume local şi să o vadă cum dansează pentru beţivii oraşului. Mergând acolo şi văzând cu ochii lui dansul mamei, Fanurie a strigat-o pe nume, după care a fugit în lumea largă. Nu ştia că maica-sa, văzându-se descoperită, a căzut la pământ moartă pe loc. Mai târziu, după patimi, posturi şi viaţă de mucenic, întorcându-se Fanurie la matca sa, a aflat de moartea mamei sale. Şi tare s-a necăjit că ea a plecat în viaţa de dincolo fără a fi mântuită de păcate. Trupul Sfântului, căruia un rege al timpului i-a tăiat capul pentru neascultarea închinării la idoli, a fost descoperit de nişte păstori într-o peşteră. Pe piept se afla o piele de vită pe care erau scrise toată viaţa şi nevoinţele sale. Printre care şi rugăciunea de atunci a Sfântului. Trebuie să o ştiţi. Dacă nu, am să v-o spun eu, poate ne va ajuta la împlinirea picturii. „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai miluit pe aceştia care au făcut plângere şi strigare, fă ca tot cel ce va face o turtă cu ulei şi zahar, sau o plăcintă şi o va da săracilor să fie ascultat în orice durere dreaptă va avea. Aceasta zic să fie pentru iertarea păcatelor mamei mele, care a murit păcătoasă !". Aşa încât oricine coace şi împarte fanuropite, turtiţe din făină, ulei şi zahăr pentru pomenirea sufletului maicii sale, Sfântul îl ajută în orice dorinţă ar avea. De aceea, părintele Pamfilie vrea să terminăm pictura până în august.
- O vom termina, frate Acachie! O vom termina!
Acachie tăcu, privind spre zidul ce aştepta croiul primei pensule a lui Savastie, care începuse deja să-şi aleagă precum un chirurg priceput uleiurile şi culorile ce trebuiau amestecate. Ochii lui săgetau la răstimpuri zidul, ca şi cum ar fi vrut să dialogheze nevăzut cu materialul acela poros pe care va trebui să se aştearnă fizionomia Sfântului. Murmura nişte cuvinte pe care monahul Acachie nu le înţelese de prima dată. Îşi dădu într-un târziu seama că sunt într-o limbă străină. Savastie îi surprinse privirea mirată şi surâse blând.
- Iartă-mă, frate Acachie, am un obicei de pe când eram student. În timp ce pictez, mă hrănesc cu cuvinte...
Acachie îşi roti sfredelul ochilor spre bolta tăcută a bisericii, apoi privi la Savastie, ca şi cum ar fi vrut să-i spună că nu înţelege cum un om se poate hrăni cu cuvinte.
- Mă hrănesc cu cuvintele cioplite din peniţă de alţii, de marii poeţi ai acestei lumi. Poeţi pe care lumea noastră nu vrea să-i cunoască. Se teme de ei mai dihai decât de Mamona. Dar ei sunt inofensivi. Poeţii sunt ca petalele din care creşte corola de minuni a vieţii. Dacă eu trebuie să desenez pe hârtie o floare, acest lucru este simplu, firesc. O tulpină şi bobocul florii este gata. El însă, poetul, întâlnind cuvintele, străvede magma lor interioară, care poate fi catharsă eliberatoare sau osândă veşnică. El simte în fiecare din ele un aspect al lumii. De aceea el va numi copacul, apa, cerul, fluturele, pasărea nu cu acelaşi cuvânt cu care noi cuprindem esenţa acelui lucru sau a acelei fiinţe în determinarea spaţio-temporală. Ci cu o imagine verbală poate greu de identificat pentru noi, dar pe care sufletul său o simte aproape de lucruri, poezia nefiind altceva decât un suflet care prinde o formă. Aşa şi cu poetul sufletului meu, Baudelaire. Ai auzit de Charles Baudelaire, Acachie?
- Nu, am fost adus la Kemerevo de mic. Am rămas orfan la vârsta de şase ani. De atunci vieţuiesc aici. Aici am crescut, aici am învăţat doar lucruri ziditoare pentru suflet…cărţile sfinte, atât…
- Baudelaire este unul dintre poeţii acestui ev aprins, Acachie! Deşi homunculii vremii sale îl consideră un poet blestemat, el aduce în poezie voluptatea trăirii, patosul înflăcărat al iubirii, toate acele sentimente ce azi s-au ros ca o dantelă veche, prăfuită. Ascultă, Acachie, ascultă, am să-ţi traduc durerea poetului. Ascultă, ce poate fi mai frumos?

„Fi-va ros amurgul în mistere-albastre,
Naltă fulgerare, unică spre astre
Expirarea noastră plină de-amintiri.
Mai apoi un înger va deschide uşa,
Vrând să reînvie fostele iubiri,
Din oglinzi tăcerea şi din noi cenuşa...”

În timp ce recita patetic, ochii lui Savastie scăpărau precum un amnar peste o grămăjoară de frunze veştede şi crenguţe putrede. Se gândea la Olga Ivanovna, la faptul că nu apucase încă să-i mărturisească faptul că adormea şi se trezea cu ea în gând. Privind însă la monahul ce rămăsese siderat, Savastie şi-a amintit cuvintele bătrânului stareţ. Şi de rostul şederii sale la Kemerevo. Ruşinat parcă, a plecat ochii în podeaua ce împrumutase licăririle soarelui orb ce se prelingea pe lângă zidurile exterioare ale mânăstirii şi care pătrundea timid prin ferestrele înalte. Apoi a început să picteze