eu sînt săgeata unui arcaș care stă la pîndă
se-așază de cu seară pune un genunchi în pămînt
ascultă cum își îngroapă femeile fața în pernă
mîinile mele sînt ascuțite și înmuiate în rădăcini otrăvite
tot ce ating moare așa cum a murit bunicul tău de ziua mea
iubito dar ție n-am să-ți fac rău niciodată

cu greu mă strecor printre morți accidente și gheare
cînd te-am văzut ultima oară aveai cizme militărești
și trei sute de ani de trăit
de-atunci îmi port strada în spate mă arată lumea cu degetul
și-mi spune lazăre mai ieși din cînd în cînd pe afară

dar cum să le spun că nu mă cheamă lazăr
că eu renovez case
că fiecare minut e un reportaj despre ceea ce se întîmplă în mine
și că strada se ține scai de mine pentru că dacă n-ar mai fi pașii mei
s-ar duce în locul unde ajung străzile cînd nu le mai străbate nimeni

în lipsa ta înmulțesc pîinea și peștii
tu să te-mbraci bine să-ți pui fular
o iarnă ne-amușină ca un ogar
și-o alta ne-astupă ieșirea din vizuină

de-ar mai conta cu ceva
stăm noaptea în pat te legeni și-mi spui tot felul de fleacuri
părul tău îmi acoperă gura
ca piatra unui mormînt în care o fost coborît de curînd
un om bun

mă pătrunde frigul ca pe-o mireasă tîrzie
uneori sînt cam trist
toți prietenii mei au învățat să facă focul
să lase în urmă dureri sticle goale și trenuri
eu numai de-a naibii joc încă șotron
și-mpart lumea în pătrățele

seara învăț să scriu
începutul sfîrșitul trecutul
îmi dai peste mînă și-mi spui s-o iau de la capăt
docil încep altă foaie și scriu
eu tu un fular la gîtul tău sau un curcubeu
nu mai știu