Odată, unchiul Fedea o păţi rău de tot.
Văzând o turmă de oi se gândi să-l sperie un pic pe cioban şi ascunzându-se în tufişuri, urlă întocmai ca un lup. Spre nenorocirea lui, ciobanul îl zărise cum se furişa printre tufişuri şi asmuţii câinele asupra lui:
– Şo pe lup!... Ru-u-u-pe-e-ei fâşu’ mă!...
– A-a-a-a-a!... se auzi din tufişuri, un răcnet sfâşietor, de-l trecură pe cioban fiorii.
Sprinten ca un veveriţoi, unchiul Fedea se căţără spre vârful unui mlădios stejărel. Văzându-l în deplină siguranţă, în vârful stejărelului, ciobanul vru să cheme câinele la oi, dar deodată din tufişuri, se auzi un «tr-r-r-r-rosc!», un «A-a-a-a-a!...» şi mai sfâşietor decât primul, un «Ă-ă-ă!» înnăbuşit şi un «ha-r-r-r-r-r» de toată frumuseţea.
Cu chiu cu vai ajunse unchiul Fedea la dispensar, unde medicul Antonache îi pansă fundul ferfeliţat, îi făcu o injecţie şi îi puse mâna ruptă în ghips.
– Ei şi acuma unchiule Fedea spune-mi şi mie cum s-a întâmplat de te-a muşcat câinele în halul ăsta?
– Păi cum să se întâmple dom’ doctor... – se scărpină unchiul după ceafă. – S-a întâmplat aşe ca şi cum ai fi dum’ata câine şi «ha-r-r» cu dinţi-n curul meu!