Un apartament standard construit în perioada comunistă. Un mic apartament de trei camere cocoţat la etajul 10 al unui bloc cu 10 etaje. Cerul deasupra. Acelaşi cer al tuturor, indiferent unde s-ar afla situaţi geografic. Un cer comun ce înglobează toate visele, speranţele, rugăciunile, disperarea... Jos, praful, asfaltul ce se topeşte vara atunci când căldura uneşte cerul cu pământul, pubelele cu gunoaie, cojile de seminţe scuipate de cei care stau de vorbă în faţa blocului, câteva buruieni murdare şi din loc în loc, înşiraţi în linie dreaptă, tei. Parfumul lor însă, este înăbuşit de mirosul maşinilor parcate, de fumul din bucătăriile în care se prăjeşte ceapă, de roşiile putrede aruncate din magazinul de legume de la parter, şi aşa mai departe.
Apartamentul fiind orientat spre sud, lumina pătrunde din belşug evidenţiind unghiurile strâmbe şi burţile pereţilor, accentuând lucrul făcut de mântuială, la normă. Vara, lumina este fierbinte, dureroasă, fără milă. Praful alb de ciment şi noroi uscat ridicat de vehicole pe şosea, preluat de vânt, intră şi el nestingherit prin golurile umplute cu ziare de la baza ferestrelor. În fasciculele de raze solare ce ţâşnesc printre faldurile perdelelor, mişcarea haotică a particulelor de praf devine ameninţătoare; un război ai cărui participanţi, căzuţi, se depun cu viteza trecerii timpului într-un strat gros de părăsire deprimantă, peste mobilier, statuete, vase galle, draperii de catifea decolorată de soare, perne brodate pătate cu cafea, papuci şi obiecte de îmbrăcăminte risipite peste tot. Poate este o încercare de a izola trecutul de prezent; deşi prezentul devine atât de repede trecut. Prezent, trecut, amintire, nimic. O traiectorie ce se usucă ca o dâră de noroi la soare, până devine praful ce se pulverizează în timpul de după amintiri, acolo, unde nu mai locuieşte nimeni.
Un apartament ticsit ca un depozit de antichităţi. Mobila veche este înghesuită, chircită, acoperită de vase de porţelan şi cristal. Unele ciobite, cu burţile strânse în păienjenişul lipiturilor; dar nu contează, e porţelan de Sevres şi sticlă de Murano. Delicatei vitrine Ludovic XVI, i s-a spart un geam de cristal, dar astăzi nimeni nu mai ştie să facă aşa ceva: un geam curb... Paharele astea de pe rafturile ei, care cântă atunci când le atingi, paharele astea subţiri ca foiţa de ceapă sunt Bacara. Bătrânul e mândru de obiectele lui de colecţie. Pereţii camerelor, inclusiv holul, sunt acoperiţi de tablouri şi desene cu ramele sparte, decojite, cu pânzele murdărite de muşte; dar sunt pictate de maeştri. Covoarele au rămas aproape doar urzeală, modelul pe alocuri de-abia se distinge; sunt însă Buhara originale, te asigură bătrânul, nedumerit de nepriceperea şi indiferenţa atât de rarilor vizitatori ce mai îi trec pragul. Câte o vecină ce îi aduce colivă, când face vreun parastas sau vecinul de dedesubt, dacă cumva l-a inundat. Statui de bronz îşi ridică braţele pe post de cuiere de haine, aproape acoperite integral de halate, paltoane, pardesie demodate chiar şi un prosop pluşat. O umbrelă cu tijă foarte lungă şi mâner de fildeş, stă stigheră într-un colţ, sprijinită de un piedestal de marmoră roz. Pe el un teanc de farfurii de porţelan de sevres murdare, cu resturi de pâine şi oase curăţate bine, se străduiesc să-şi menţină echilibrul alături de un bust de copil, din lemn. Aerul este sufocant, ferestrele nemaifiind deschise de multă vreme, s-au impregnat cu mirosul de praf, de lemn vechi, de boarfe nespălate, sintetizând mirosul de casă de bătrân.
Ce poate schimba noaptea, ce poate schimba ziua, atunci când ele sunt componentele aceleiaşi monotonii, aceluiaşi timp inutil şi dezarmant în mersul său plat, egal, distructiv. Toate zilele sunt asemănătoare, doar numele lor se schimbă, încă şi încă, până când memoria bătrânului pierde ordinea lor şi interesul pentru denumirea lor şi pentru ele în general. Ce contează dacă e luni sau sâmbătă? Doar anotimpurile se mai diferenţiază în aşteptarea instinctivă a primăverii, ca şi cum ea ar mai aduce ceva în plus. Ea vine aducând doar un an în plus. Un alt an gol ce ia puţin câte puţin din tot ce a rămas încă ne luat de anul care a trecut. Şi într-o dimineaţă te trezeşti că nu poţi să te scoli din pat decât după lungi şi nereuşite încercări, sprijinindu-te pe un cot şi căutând să te împingi pe călcâie şi să îţi târăşti picioarele pe cearceaf ca să ajungi jos, acolo unde te aşteaptă papucii. Şi aplecându-te să ridici ceva, ce ţi-a zburat pur şi simplu din mâna ce nu a fost în stare să îl apuce, constaţi că genunchiul este prins în ghearele unui crab mare cât rotula ta. Nu-l vezi, doar îl simţi dureros cum te strânge, suficient pentru a te face să gemi, şi a înţelege că nu mai este deloc uşor pentru tine să revii la poziţia iniţială de fiinţă bipedă. Te agăţi de orice este mai aproape de tine şi doar după un efort susţinut al braţelor, ajungi sus din nou, gâfâind obosit. Ce este te întrebi? Dar ce poate fi decât timpul ce se strecoară încet pe uşa pe care nu mai intră decât arareori cineva, poate ca să citească contorul sau să-ţi aducă o reclamă la vre-un produs de care sigur nu ai nevoie. Apoi tăcerea, căci şi radioul şi televizorul sunt tot tăcere pentru tine. Nu ţi se adresează şi nu mai interesează părerea ta. Lumea nu mai este şi a ta; lumea te-a scos din ea de mult.

E ziua mea, mormăie bătrânul. Câţi ani împlinesc? Ce contează. Nu mai ţin minte, pentru că nu mai vreau să ştiu. Ce vrei să uiţi cu adevărat, uiţi. Nu ţineam minte nici când eram mai tânăr zilele de naştere ale copiilor sau ale nevesti-mi. Da ce, ei ştiau când e ziua mea? Parcă la început se mai străduiau să îmi zică acolo un la mulţi ani, şi pentru asta aveau pretenţii cu toţii, la cadouri de ziua lor. Uite aşa! Eu nu ţineam minte şi nu le luam nimic... Să-i fac în necaz nevesti-mi, acritura, şi să îi văd pe cei doi plozi râzgâiaţi smiorcăindu-se. Prea îi învăţase să se poarte urât cu mine.
Cred că m-aş simţi deprimat dacă aş face socoteala anilor, pentru că au trecut destui. Timpul îşi ia masa zilnică din trupul meu. La început a fost mai frugală, dar cum foamea vine mâncând, a muşcat mai mult, mai cu poftă. A tras pielea de pe obraji alungindu-i ca două pungi de hârciog. A ghemotocit-o pe lângă ochi ca pe o hârtie din care a supt bomboana. A tras şi din păr cât a putut. Din firele pe care nu a reuşit să le smulgă a furat culoarea. Vocea a căpătat o nuanţă caracteristică, ca o ştampilă sonoră pe care ţi-a pus-o ca să se cunoască până şi la telefon că-i aparţii de multă vreme. O voce de om bătrân. Nu, nu mai eşti al tău. Nu mai ai nimic. Nimic, nimic.

Sună telefonul! Cine-şi poate aminti despre mine ceea ce nici eu nu-mi amintesc? Oare azi împlinesc nişte ani? Poate că nu astăzi. Poate mâine sau luna viitoare; sau luna care vine după luna viitoare... Probabil cel care sună a greşit numărul... Sau poate vrea ceva! Dar ce mai poate să vrea cineva de la mine? Toată lumea ştie că nu mai am nimic de dat. S-a dat tot. S-a închis magazinul de vechituri. Au rămas doar amintirile; dar de ele nu mă despart. Deşi câte o dată nici măcar eu nu le mai vreau. Mă deprimă. Aşa că gata. Gata!
Sună telefonul! Stăruie. N-am să răspund. De ce aş răspunde? Sunt un melc în cochilie; am tras căpăcelul, sunt la iernat. O lungă hibernare. Iarna asta va fi tot mai rece, se anunţă... Timpul! Timpul va consuma încet, pe îndelete, în linişte tot ce trebuie să consume... până când el însuşi va deveni un labirint pentru o amintire. O amintire care se va pierde repede, dacă nu ai lăsat ceva pentru care meriţi să fii pomenit. De bine, de rău, depinde de tine şi de ceilalţi, care au fost şi care vor fi.
Sună telefonul! Din nou? Voi merge totuşi să răspund. Dacă a greşit numărul careva, măcar să ştie, să nu mai sune degeaba. Poate are ceva important de anunţat, cuiva important pentru el. Poate are nevoie urgentă de ajutor, poate se teme că cineva drag lui, are nevoie de ajutor. Sau poate pur şi simplu vrea să ştie dacă cineva mai trăieşte. De ce? Asta-i treaba lui. Poate este un nepot ce vrea să afle când are şansa să se mute în casa ta, în cazul în care eşti pe aproape de ducă. Poate să fie fosta nevastă, care vrea să verifice dacă te-a ajuns blestemul aruncat cândva. Când? Când ea a plecat. De ce să-ţi fi mers ţie bine, dacă ei i-a mers rău. Şi câte şi mai câte... O iubită din tinereţe pe care deşi o iubeai, chiar o iubeai, totuşi ai părăsit-o. Pentru ce? Acum ţi se pare o prostie. Atunci ţi se părea important. Tu erai tânăr şi aveai mare nevoie de bani. Dar când nu ai avut tu nevoie de bani? Aşa că trebuie să recunoşti: ai fost slab. Te-ai lăsat cumpărat. Şi ăsta a fost doar începutul... Halal avocat.
- Alo.., aloo, alo! Deja închisese când am răspuns. Mai bine. Aşa pot crede că cineva a vrut să îmi ureze mie, la mulţi ani. Cine? Cineva. Nu contează cine. Poate cineva şi-a mai amintit de mine. Poate cineva singur, ca şi mine. Singurătatea este urâtă pentru că tu cu tine, te plictiseşti. Te poţi plictisi şi în compania altora. Pot spune asta ca o consolare. Ce noutăţi, ce lucruri pe care nu le ştii şi care sunt interesante îţi poţi spune tu, ţie? Nimic. Şi dacă nimic nu e nou, apare plitiseala... Poţi să pleci să te plimbi prin oraş; să priveşti la alţii, să asişti şi să surprinzi crâmpeie din viaţa lor. Dar cât poţi să colinzi în propria tăcere, ca să poţi auzi zgomotele vieţii celorlalţi? Oboseşti curând şi te întorci, încercând să înjghebezi vreo conversaţie cu careva în troleibuz. Dar nimeni nu are chef de tine, ba te mai şi repede vreunul: „tataiee.., mai taci naiba din gură, că ne doare capul”. Ajungi din nou acasă şi o dată închisă uşa după tine, realizezi că de fapt lumea de afară ţi-a închis uşa în nas. Şi din nou simţi cât eşti de singur şi cât de mult ţi-ai dori alături prezenţa cuiva. A cuiva ce ţi-a fost drag, care avea răbdare să te asculte, care ar fi avut grijă de tine. Deschizi televizorul căutând ceva care să-ţi capteze atenţia. Vrei ceva la timpul prezent. O transmisiune în direct care să-ţi creeze iluzia că participi şi tu alături de alţii, nu are importanţă la ce, dar eşti şi tu împreună cu ei, nu eşti singur doar tu cu tine. Şi filmele sunt bune: te proiectează în alt loc şi în altul şi în altă poveste, care nu e a ta, dar uiţi de prezent. În fond tot ce faci, de asta faci ca să uiţi de prezent şi să nu te gândeşti la viitor. Dacă nu găseşti nimic interesant pentru tine la televizor şi nu mai ai nicio carte bună prin preajmă, căci ai citit tot ce se putea citi şi nici nu mai ai chef de altfel, de lectură, îţi încerci norocul printre amintiri. Dar te deprimă şi mai mult... De fapt constaţi că eşti un sac cenuşiu plin cu amintiri şi gânduri, ce se târşie pe podea în lungul drum către baie. Apoi aprinderea comutatorului cu grijă, ca şi cum nu ai vrea să deranjezi pe cineva, deşi în afară de tine nu mai este nimeni în casă. Acolo, în deplină intimitate, să tragi apa după viaţa ta, considerând a fi singurul gest pe care îl merită. Dar e un gest ce a devenit deja banal. Ai dori atunci să faci un gest vizibil de la distanţă: să dai foc la tot, trecut, prezent şi mai ales viitor. De ce la viitor? Pentru că ştii că vei asista neputincios la implozia propriului trup şi fireşte a minţii. Mintea se va coborî în sine până la nivelul copilăriei mai întâi. Apoi, mai departe până la dispariţia completă. Trupul se va strânge şi el ca un fruct uscat şi afumat până ce va deveni o dizgraţioasă mumie, încă vie. Sau poate se va umfla, după caz, ca o larvă de insectă oribilă prin gigantescul ei. În ambele cazuri imaginea constituie pentru privitor un veritabil coşmar. Faptul că mintea ni se evaporă ca apa la foc, este probabil un semn de milă: să nu mai vedem cum am ajuns; dar nu mai contează.
Poate pe un piroman îl fascinează focul pentru că îşi vede viaţa acolo cum arde. Îşi vede trecutul cu greşelile pe care nu şi le va ierta cu adevărat niciodată. Prezentul în care este profund nefericit şi un viitor fără viitor. Ce rămâne? Decât ca focul care îţi arde inima să ţâşnească afară şi să-şi arate dimensiunea. O speranţă deşartă că aşa vei scăpa de suferinţe. Ce este ciudat, este faptul că deşi ai vrea să se termine totul mai repede, cu cât te apropii mai mult de final, cu atât o teamă necontrolabilă te cuprinde. Ai senzaţia că simţi în nări respiraţia puturoasă a morţii. Apoi te gândeşti că poate să fie a ta. Şi respiraţia ta miroase a putreziciune. Te gândeşti că moartea a pătruns deja în tine, şi te mai ţine, împotriva dorinţei tale raţionale, doar voinţa absurdă şi necontrolabilă pe care o ai, de a trăi. Vrei să trăieşti în continuare. Oricum numai să mai trăieşti puţin. Să mai vezi soarele, chiar dacă de la fereastră, să mai auzi zgomotul lumii, fie el şi numai de la televizor, să mai speri că va veni cineva drag să te vadă.
Decât asemenea gânduri, ia mai bine să iasă el afară şi să meargă, cât mai poate, la o agenţie de pelerinaje. Să vadă dacă se mai organizează ceva, pe undeva, la un preţ rezonabil, fireşte. Ar fi un motiv să mai vorbească cu cineva. Discuţiile cu el însuşi au reuşit să îl deprime şi să îl plictisească.

A pornit-o pe jos, căci nu era departe o astfel de agenţie. Merge iute pentru un bătrânel, sau mai bine zis se străduie. Merge uşor înclinat, cu capul şi bustul mai în faţă, deoarece dorinţa din minte este înaintea putinţei picioarelor de a o îndeplini şi dintr-o inconştientă încercare de a despica aerul pentru a facilita înaintarea. O mână a dus-o la spate pentru a-şi ţine mai bine echilibrul şi a nu-şi încurca prin balansul braţului paşii mărunţi. Se zoreşte printre trecători. La un moment dat, atent la denivelările drumului şi nu la cei de pe drum, se ciocneşte de o doamnă.
- O, pardon! Scuzaţi-mă vă rog! Ştiţi drumul e prost, numai gropi. Ăştia de la primărie trebuiau să aibă grijă să-l refacă. Dar ce le pasă lor! S-au văzut aleşi şi asta-i.
- Nu face nimic domnule se mai întâmplă. Îi acceptă scuzele doamna, zâmbindu-i amabil.
Ridică mai atent capul la auzul vocii ce i se pare cunoscută. Îşi potriveşte mai bine ochelarii ce-i alunecaseră pe nas în urma impactului cu persoana aceea cu zâmbet frumos... Un zâmbet frumos aşa ca al... Nu se poate! Nu s-au mai văzut de treizeci şi... de ani, dar ea este. Aceeaşi ochi albaştri luminoşi, acelaşi surâs cald; aceeaşi coafură cu părul strâns la spate, numai că este acum blond cenuşiu.
- Anica! Bâiguie el, emoţionat ca atunci când se ducea la dentist.
- Poftim? Ne cunoaştem? Nu prea cred, probabil mă confundaţi cu altcineva. Ba da,.. ba da,.. cred că ne cunoaştem. Valentin!!!? Ce mai faci?!
- Ce să fac, mă rog, bine. Cu viaţa, cu nimic altceva deosebit. Simte că îi este ruşine. Nu se poate lăuda cu nimic în faţa ei, pentru că nu a făcut nimic deosebit. Este un pensionar fără importanţă, un cod numeric oarecare. Ce mai contează acum, că a avut nu ştiu ce funcţii de conducere, în nişte întreprinderi care nu mai există. Faţă de planurile pe care şi le făcuse atunci în tinereţe, când avea impresia că totul este uşor pentru un tip atât de deştept cum era el, acum se simte mic şi umilit. Tinereţea aceea când ai impresia că tu eşti centrul universului şi te asemeni lui Dumnezeu. Tu eşti mai deştept decât oricine, tu eşti capabil să faci orice: să schimbi lumea dacă este nevoie; şi după capul tău este nevoie, pentru că toţi sunt nişte proşti şi fără tine nu s-ar mai roti Pământul. Dar ce ai fost în stare să faci? Să te dai mare la un pahar de bere la prieteni şi la câte o gâsculiţă înebunită după sex. Atunci? Atunci... se lăuda cu ce va va ajunge el în viitor. Acum, că acest viitor a trecut, în acest timp prezent care i-a mai rămas, îşi dă seama că nu are nimic de spus despre el. Nu, nu e măgulitor în a deveni conştient de faptul că nu ai făcut nimic; atâta doar, ai trăit. - Ce faci tu? Cum o duci? Văd că eşti aproape neschimbată! Ce zic eu arăţi ca o adevărată doamnă: elegantă, cochetă – i-a spus el, privind-o admirativ, în timp ce scene vechi, din tinereţe îl furnicau dureros prin inimă. Ce fusese ea? Fată-n casă la ei. Ce o mai muştruluia maică-sa... căci era afurisită, trebuia să recunoască, mama lui. Când i se păruse că era cât pe ce să se înfiripe ceva serios între ei, o expediase. Îi găsise loc de muncă la un doctor tânăr, proaspăt însurat. Şi se gândea că după atâţia ani, uite-o aproape la fel de plină de viaţă. S-a gândit la fosta lui soţie cu aerele ei de parvenită, cu gafele de ţoapă, dintr-o familie la fel de modestă ca origine, dar fata tovarăşului Prim de la judeţ. „O partidă, zicea maică-sa, fie-i ţărâna uşoară, asta om te face...” Şi ce l-a făcut? Un mameluc, un ratat. Mare minune că nu a ajuns şi beţiv; norocul lui că nu putea suferi alcoolul. Apoi ea s-a cărat în Canada cu băieţii ei, căci practic întotdeauna i-a învrăjbit contra lui. Mai bine; oricum era o scorpie. Dar de băieţi îi pare rău; el este un străin pentru ei.
- Ce tot spui?! Am îmbătrânit. Asta fac. Altfel încerc să exist, să supravieţuiesc, făcând câte ceva care să aibă o oarecare utilitate şi pentru alţii. Fac rochii de mireasă şi nu aş spune că-mi merge rău. Rău mi-a mers până să mă apuc de aşa ceva. Se vând bine. Dar, povesteşte-mi despre tine, presupun că ai avut o viaţă interesantă şi plină de realizări; începuseşi în forţă...
- Eu?! Ce pot să spun? Sunt pensionar, singur... şi atât. – Îi răspunse, în vreme ce o speranţă prinde să-şi mijească corniţele în mintea sa: poate... ar interesa-o persoana lui? Pe el sigur l-ar interesa să mai fie cineva în viaţa lui. Să îl asculte când are chef să vorbească; şi Doamne ce chef are după atâta tăcere să vorbească cu cineva. Ar mai fi şi partea practică deloc de neglijat: curăţenie, bucătărie, cineva care să cheme Salvarea, ferească sfântul, dacă e cazul; şi la vârsta asta poate să fie cazul oricând. Şi uită-te la ea chiar că nu arată rău. E elegantă, sa stilat. Când o cunoscuse, venea la curăţenie în casă. O plăcuse căci era tare frumuşică şi veselă, dar nu se punea în discuţie să se însoare cu una ca ea. Ar fi făcut maică-sa infarct.
- Nu ai familie, copii? Ştiu că aveai nişte planuri foarte ambiţioase... – l-a întrebat Anica cu o notă de slabă ironie.
- Ba da, dar nu a ţinut. Nu ne înţelegeam. Pe vremea lui Ceauşescu îţi era frică să divorţezi: ai fi fost un om terminat... profesional. Am divorţat după revoluţie, şi nevastă-mea cu băieţii, au plecat în Canada. Avea ea acolo o rudă. Copiii reuşise să-i facă să fie doar copiii ei; eu eram exclus. – Îi povesteşte şi în acelaşi timp se gândeşte: e clar, cred că o interesez. În fond era clar că pe atunci mă plăcea. Avea şi de ce: eram un tip bine, simpatic, cel mai bun dansator; toate femeile oftau după mine, de ce n-ar fi oftat şi o slujnicuţă. Dar uite-o acum, zici că-i o doamnă sadea.
- Îmi pare rău pentru tine şi pentru visele tale! - Îl compătimeşte şi chiar îi era milă de el.
- Dar tu ai copii? Sigur te-ai căsătorit şi presupun că eşti fericită.- o întreabă el, frământat să afle dacă are vre-o şansă.
- Nu! Nu am copii şi sunt văduvă. I-a răspuns ea cu o notă de tristeţe. Dar răspunsul ei l-a umplut de bucurie.
- Cum aşa!!– Era de-a dreptul fericit. Asta înseamnă că e singură şi fără obligaţii, gospodină era, mai şi câştigă ceva... Este prea absorbit în contemplarea propriilor gânduri despre soarta care i-a adus din nou împreună, după atâţia ani, acum când fiecare este singur şi ar avea nevoie de un ajutor.
Ea îl priveşte zâmbind cu puţină satisfacţie, gândind la rândul ei, că el nu văzuse pe vremuri în ea, decât o ţărăncuţă proastă şi săracă. O fată cu care puteai să te culci eventual, în lipsă de altceva, dar nimic mai mult. Fusese umilită. Visase multă vreme să-şi ia revanşa faţă de durerea pe care i-a provocat-o. Apoi totul s-a estompat cu trecerea timpului. Când o bătea bărbat-su, se gândea că pe o nepricopsită ca ea, nu ar fi luat-o altul. Dacă l-ar fi lăsat, nu ar mai avut pe cine să găsească şi ce s-ar fi făcut singură. Aşa că neavând de ales, trebuia să rabde. Acum, repurtase şi ea o victorie, măcar faţă de bătrânelul ăsta. Ar fi trebuit să se bucure. Avusese şi ea după atâtea necazuri o şansă cu rochiile alea de mireasă. Şi a avut noroc cu domnul Carol, pe care îl întâlnise în autobus, când fugise din locul acela blestemat. Într-adevăr blestemat loc. Fusese acolo şi un accident feroviar. O femeie murise lovită de tren. Văzuse la televizorul din atelierul de croitorie. Îşi recunoscuse şalul. Dar nu i-a venit de loc chef să se mai întoarcă acolo după un şal, care mai ajunsese şi lângă un mort. Cine ştie de câtă vreme o fi fost şalul acolo pe şine, pentru că i se păruse murdar. Nu credea să fi fost moarta, cerşetoarea din gară, mai ales că se întâmplase accidentul la câteva luni, după ce pierduse ea şalul. Dar cine ştie ce o fi putut să se întâmple! Deşi era curioasă, frica de superstiţii era mai mare şi după ea, acolo era un loc foarte ciudat.
Un om foarte cumsecade acest Carol. Dacă i-a mers afacerea s-au mutat în capitală. A fost corect şi a luat-o ca parteneră în afaceri; în fond ea era cu confecţionatul rochiilor, oricât de complicate ar fi fost. Aşa că nu mai e nici ea o amărâtă de croitoreasă; e patroană. Poate spune că munceşte, dar şi câştigă şi cu bani câte nu poţi face. Uite că s-a întors de o lună în Bucureşti. Are o garsonieră, mică, plăteşte rate, dar e a ei. O să o sune şi pe doamna Ana să vadă ce o mai face şi să-i povestească despre păţaniile ei.
Carol are familia lui; un băiat în străinătate, care-l ajută cu materiale străine pentru rochii, e din prima căsătorie. A mai fost însurat încă o dată, dar la-a părăsit şi aia pentru unul ce lucra la o bancă. Acum nu mai avea deloc de gând să se însoare şi îl înţelegea. Nu îl mai interesau femeile, la vârsta lui. Dar erau foarte buni prieteni, putea să spună. Ştia că se putea baza pe el la nevoie. Bătrânelul acesta cu expresia lui sinceră de admiraţie faţă de ea, chiar că îi făcea milă. Să încerce o apropiere? Să se mai vadă pentru a-şi da seama dacă merită să-i acorde puţină atenţie? Dar avea oare nevoie acum, când în sfârşit putea să spună că era şi ea pe picioarele ei, să se complice cu existenţa altcuiva? I-ar fi fost de ajutor cu ceva sau ar fi îngreunat-o cu o povară în plus: să suporte existenţa unui bătrân plictisitor, enervant, cu tabieturile lui, cu absurdităţile lui, cu angoasele lui...? Nu. Avea şi ea obiceiurile ei, modul de a-şi conduce viaţa; nu mai suporta amestecul nimănui.
Un tovarăş pentru a merge la pelerinaje în ţară, poate şi în străinătate, cu siguranţă i-ar fi fost necesar. Şi pare destul de îngrijit; nu i-ar fi ruşine cu el, totuşi. Nu semăna cu bătrânii aceia neglijent şi ponosit îmbrăcaţi. Mai trebuie spălată cămaşa şi bine periate hainele, dar are o figură de intelectual; barba meticulos aranjată, chiar îi vine bine. A rămas totuşi un tip prezentabil. Alături de el, chiar că ar fi o adevărată doamnă. Ar face impresie bună, ca pereche. Acum, era chiar atât de disperat de speriată de singurătate, încât să accepte prezenţa oricui, poate nu tocmai potrivit? Dar cine o obligă să accepte? Mai era şi Carol... dar oricum, Carol avea şi el metehnele lui; umbla toată ziua prin ţară după comenzi, nu îi plăcea să fie cicălit, era încăpăţânat, îi plăcea berea şi nu mai punea nici un preţ pe femei. Îi spusese clar că el nu mai are de gând să se însoare. Dar omul poate să-şi mai schimbe ideile. Carol era întreprinzător. Valentin, mai decorativ cu aspectul lui de intelectual ce a avut o funcţie superioară. Deci?
- Mă duc la Agenţia de pelerinaje. Aş dori să mă înscriu în vreunul... Nu te-ar interesa şi pe tine? – o întreabă el timid.
- Poate.., - îi răspunse ea, - dar depinde unde.
- Ce te-ar interesa mai special? – continuă el cu o voce puţin mai sigură.
- Nu ştiu. Am să mă mai gândesc. - Îi răspunse ea pe un ton devenit mai acru.
- Îmi vei comunica şi mie? - O întreabă el rugător.
- Poate...
- Păi, cum aş putea afla? – tonul lui era speriat; se gândea: nu, ea nu vrea să mă mai vadă, a vorbit aşa într-o doară şi eu m-am grăbit să interpretez greşit şi să-mi fac vise... N-a fost nimic, alte speranţe deşarte şi atât. Ia să vad mai bine ce pelerinaje sunt afişate... se înclină spre ea într-un salut ceremonios de la revedere. Ea-i zâmbi:
- Am să-ţi dau o carte de vizită, dacă vrei poţi să mă suni.