S-a întâmplat ca din paharul ăla cu vin
să crească toată bezna roşiatică;
sculpta printre noi
tot felul de însuşiri, vocale, temeri
şi cămăşi albastre cu mâneci duble.
Mai luam câte o gură de roşu,
câte un deget de albastru,
şi ne câştigam dreptul
la egoism.

Ea este o fată cu ochi verzi,
spasme intelectuale sigure
şi vele ascunse în omoplaţi.
Prin pleoapele ei au trecut planoare cărând cerul în spinare,
pui de golden retriever cu trandafir în bot, salcâmi aiuriţi...
Cel mai bine ne-a fost
când n-a mai trecut nimic;
nu mi-a promis decât tăcerea,
a fost de-ajuns.

Ea nu-şi creşte velele –
cum scoate vreuna vârful,
cum taie distanţele
cu câlcâiele;
spune că nu ne-nţelege decât pe pământ.
Eu nu mai spun nimic,
doar traversez bezna aia roşiatică,
din când în când îndoi un cuvânt
şi îi mai acopăr câte o gaură
din umeri.