pe vremuri
mersul lumii era stors de viteză.
cel mai repede se mișca melcul
și tata.
era un fel de înțelegere între ei,
plecau de la același numitor comun
și ajungeau să conviețuiască amical,
ca doi arhitecți.

tata și-a construit casa și o plimba după el
clandestin,
se înhăma la treburi cerești
fără să știe cum, unde, cât,
pentru cine le cară.
mama stătea înăuntru ca o porumbiță de stâncă,
făcea plăcintă cu mere, salată de boeuf,
și cânta la harmon.
când ieșea afară,
îmbrăca peste rochia sobră zîmbete albe,
păsări flămânde îi ciuguleau semințe din palmă,
ele încolțeau în pântecul lor,
creșteau și făceau niște flori zburătoare.
toată grădina era răsturnată și pusă
capac pe sticla de lapte
din care noi beam pe furiș.

acum,
când mă uit la mersul planetei,
îmi vine să plâng cu ce viteză aleargă.
într-o zi mă voi urca în avionul de londra,
undeva deasupra oceanului am să trag
semnalul de alarmă să-l opresc brusc,
înainte de certa ciocnire cu moartea,
poate așa voi putea să-mi salvez amintirile
și melcul care mi-a zis tata
să am grijă de el.