Era prin 198o şi ceva, când se desfăşura un C.M. de fotbal în Italia. Lucram la mină la Lupeni. Am coborât prin puţul Ştefan şi aveam ceva cale de mers până la abataj. Ostaşii, care munceau să scoată cărbune pentru ţară, trudeau din greu iar minerii umblau beţi prin subteran. M-am oprit cu băieţii la "front", am scos mâncarea adusă pentru şobolani, ne-am agăţat pachetele cu mâncare de sârme, ca să nu ni le mănânce şabolanii şi am pornit lucrul. Munceam la "răpire", un procedeu prin care se abandonau abatajele care nu mai erau productive, recuperând stâlpii hidraulici, pentru a provoca prăbuşiri controlate. Recuperatul acestor stâlpi, operaţiune periculoasă pentru ce-i ce o practică, se numeşte răpire.
Au fost recuperaţi zece-cincisprezece stâlpi şi nu se producea surparea. În asemenea ocazii "ajuţi" cu o detonare de mici proporţii. Pregăteam materialul de puşcare. Am cercetat metanometrele ce le purtam prinse de genunchi, pentru a vedea nivelul de metan.
Gradaţiile arătau că totul e în ordine dar de multe ori aceste dispozitive erau dereglate, ca să stai în "front" peste nivelul admis. Şobolanii simţeau primii pericolul şi trebuiau urmăriţi. Şobolanii erau prezenţi, deci nivelul de metan era suportabil. Echipele de ostaşi erau compuse din români de toate naţionalităţile şi stările sociale. Janoş era un maghiar solid, cu o figură de copil mare, cu mustaţă răsucită ungureşte.
I-am spus să pregătească materialul de puşcare. Ne-am aşezat să ne odihnim puţin, când a început să se audă un huruit grav, abia perceptibil, la limita macrosunetelor. Am smuls lampa de pe cască şi am căutat să prind în fascicolul de lumină şobolanii. În cazul în care şobolanii fugeau spre o anumită direcţie trebuia să-i urmezi, fără să gândeşti. Ei ştiau optimalul scăpării. Şobolanii intraseră întro mişcare de dute-vino de neânchipuit, lovindu-se între ei dezorientaţi. Mi-a fulgerat prin cap că urma să se prăbuşească tavanul şi că era inevitabil. Am strâns ostaşii lângă mine, am format un ghem viu în jurul unui stâlp hidraulic, aflat pe poziţie şi am trăit un cutremur la două sute de metri sub nivelul mării, ştiind că deasupra aveam şaptesute de metri de munte. Timpul se oprise în loc, iar noi, încă nu ne dădeam seama că este cutremur. Zgomotul şi praful de steril, ce se scurgea prin armături, s-au oprit. Am căutat cu lampa în jurul meu şi am răsuflat uşurat. Toţi erau teferi. Nu ştiam dacă nu se prăbuşise galeria în spatele nostru. Am plecat, temători, spre puţul de evacuare. Şobolanii se liniştiseră. Colivia urla înebunită clipind cu disperare din ochii ei înjectaţi de sânge. Ne-a venit rândul să ieşim. Janoş era livid pe porţiunile de faţă ce nu erau acoperite de cărbune. Am ajuns la suprafaţă şi deja ştiam că fusese cutremur. Janoş m-a privit în ochi şi cu glas de copil înecat în lacrimi, mi-a spus:
-Dacă tu nu face geam la mină, Janoş se omoară.
Medicul l-a scos cu discromatopsie şi Janoş a rămas până la liberare să muncească "la suprafaţă".