cvasiliu -
Septembrie. Îmi biciuieşte vântul
Obrazul drept; pe stângul îl sărută
Lumina unui soare ca o ciută
Lovită-n piept ce-şi caută mormântul.
Mi-e umbra tot mai lungă şi mai slută;
O las prin parcuri şi cu ea pământul
Îşi coase la crepuscule veşmântul
Din frunze rui de toamnă ne’ncepută.
Sunt dimineţi cu vise translucide,
Cu amintiri de sacre tragedii
Din care-nveţi ce simplu se ucide
Când se conjugă verbul a iubi;
Sunt dimineţi când uiţi că-i doar o zi de
Septembrie şi struguri mor în vii.
Poezie:
Comentarii
- câteva -
a.a.a. -
"Septembrie. Îmi biciuieşte vântul
Obrazul drept; pe stângul îl sărută" - versurile acestea nu au absolut nicio miză. Ele există pentru că textul trebuie să înceapă de undeva, cumva. Acum, serios: de ce l-ar interesa pe cititor care obraz este pupat, şi care biciuit? E hilar cel mult.
"Mi-e umbra tot mai lungă şi mai slută" - acesta e prea bacovian.
Încercarea de rimă compusă "ucide - zi de" e ratată.
"Mi-e umbra tot mai lungă şi mai slută;
O las prin parcuri şi cu ea pământul
Îşi coase la crepuscule veşmântul
Din frunze rui de toamnă ne’ncepută." - aici există atmosferă. Şi nostalgie. E frumos.