Oamenii ne îndeamnă să fim cinstiți cu noi înșine. Și o spun cu convingere. Ca și cum ar fi un fel de panaceu sau o mare eliberare. Fără să știe poate, sărmanii de ei, ce ne paște atunci cînd acceptăm în final să o facem. Cum devenim praf de pușcă iar iubirea devine scînteie. Vezi, de aceea cei mai mulți, imensa majoritate, se mint, se ignoră, se evită pe ei înșiși, și pot dormi atît de liniștiți. Și le merge bine. Atît de bine.

Da, adevărul te eliberează, dar tot el este și singurul capabil să te facă să te îndrăgostești cu adevărat. Pentru că atunci cînd ești nud, dezbrăcat de orice mască, vulnerabil față de tine însuți, transparent, cînd ești cinstit cu tine, atunci se naște în tine (indiferent dacă ești bărbat sau femeie) dorința aceea inexplicabilă și aproape eroică de a te dărui celuilalt total, aproape ca un fel de jertfă. Un sentiment extraordinar al valorii enorme pe care o oferi. Și a te dărui total devine o tentație extraordinară. Ca un fel de miză supremă. Pentru că ofranda e reală. Poate cel mai real gest din viața ta.

Da, cam toți oamenii detestă… teoretic minciuna. Dar tot cam toți o practică. Devine adevarata lor natură. O practică cu ei înșiși pentru că au nevoie să supraviețuiască. Așa îți vor spune. Cine ar putea în mod real, frust, să-și privească cinstit, și să își judece onest ființa în mod permanent..?! Ar însemna să înebunești, nu? Mai ales că nu se pune problema să te accepți sau agreezi pe tine însuți. Doar a fi cinstit. Dar noi ne iubim pe noi înșine, ne adorăm și ne protejăm pînă la capăt. E aproape un fel de primă directivă. Și cel mai mult ne protejăm de adevăr. Ca și cum ar fi o radiație nucleară. Dar pericolul nu este numai suferința produsă de adevăr. Aceea este doar începutul durerilor. Undeva în adîncul nostru ne este groază, o imensă groază, de adevărata suferință, de suferința iubirii. Cea care te sfîrtecă fără milă ca o unghie de călău în măruntaie.

Ciudat este însă că dacă ai fost vreodată acolo, în acel spațiu edenic al transparenței, al vulnerabilității totale, și ai ajuns să fii rupt pe dinăuntru de iubirea care a urmat, vei continua să tînjești după acel loc și acele clipe față de care orice altceva pare doar un fel de existență vegetativă. Acele locuri și acele clipe unde nu mai exista umbră sau ascuziș în tine. Cînd iubeai și erai iubit așa cum ești; fără limite și fără rezerve.