Noaptea seamănă cu un ascensor în care s-a stins poetul.

Jury Schevchuk

Mă-ncui pe dinăuntru, deschid geamul şi-ascult
liniştea de afară.
Ca pe o rugăciune a unui nimeni.

E o tăcere atât de adâncă în jur,
că aud
în pieptul meu cum
singurătatea erupe,
dureros,
ca un dinte de minte.

Aştept.
Aştept să mi se-ntâmple ceva
în cartierul acesta plin de
spitale, biserici şi cimitire
în care
nu se întâmplă niciodată
nimic.

Aştept să treacă timpul
mai repede, dar,
pe un asemenea frig,
orele cad în palmele mele asemeni
păsărilor împuşcate
la picioarele unui vânător

şi eu stau şi ascult mai departe
singurătatea crescând în pieptul meu
cu fiecare bătaie de inimă,
în timp ce contemplu cum
din întuneric se-nalţă un vârf
de aisberg către
stelele negre,
umbrele nimănui.

E o tăcere atât de adâncă, încât
faptul că are să se întâmple ceva,
nu mai miră pe nimeni.

Mă-ncui.