întunericul a devenit materia primă din care construiesc
totul de la capăt
acum când tu mă ţii oarbă într-o dragoste închisă desenată cu cretă
pe asfaltul rece
nimicul şi sângele se împletesc atât de frumos dar nimeni nu pomeneşte
de puls sau vindecare în această dimineaţă când soarele explodează
sfâşietor de singur în oraşul cu oameni negri şi avioane prăbuşite
la numai câţiva km depărtare
acolo unde se strigă pe mai multe voci acelaşi mesaj şi se practică o nebunie colectivă
o tulburare contagioasă împinsă mult
tot mai mult în afara graniţelor

învaţă-mă să tac mai frumos şi să
lupt mai bine
acum când toţi cresc ziduri în jurul lor în loc de copii sau animale
aseară am visat un câine alb care era blând numai cu mine
avea ceva care îmi amintea de tine
un fel de domesticitate în ochii roşii un fel de blândeţe bine zidită

vino să ne răzvrătim să mângâiem
capul pleşuv al pădurilor defrişate şi din fumul fabricilor să ne facem
umbre noi pentru vremuri noi

vino să strigăm prin piaţa centrală
că cerul nu e destul de albastru
viermii destul de adânci pentru putreziciunea aceasta
că avem pielea radioactivă inimile radioactive
şi că
încă simţim