am aşa o scîrbă
de viaţă
de ziua asta de vineri
săracă în metafore
ca o văduvă de război
mi-e aiurea de poezie
cu limitele ei insipide
cu funcţionarii ei nefericiţi platonici
mi-e silă de voi
pînă şi bestia din mine
devine tandră
mi se urcă pe umeri pe cortex
se alintă ca o femeie la pms
dă din coadă
mă întreabă dacă o iubesc
dacă îmi va părea rău cînd are să moară
doamne s-a tîmpit limba română
mă sărută pe gură ca o fată prima oară
ce e cu lipsa asta de anotimp
care se strînge spre mine
v-am spus nu
eu nu mă numesc poet
nici ziua de azi nu se numeşte vineri
decît poate în gafele mele de rutină
pe care dintr-o greşeală
vrednică de hanibal
sau cicero
le numesc le alint
iubiri
ciolanele pe care le mîrîie bestia
bestia din mine
cînd e sătulă şi vrea mîngîiată
sedusă
amăgită pentru o clipă
să creadă că are
inimă
cu vene roşii pulsînd
vibrînd mustinde
precum corzile
unei harpe de sînge
dar e vineri
şi mi-e scîrbă
stau singur
şi bestia se uită la mine