îmi udă ochii amintirea frunzei,
cum îmi curgea-n privire râu de verde
acum în zări zăpadă grea ne pierde,
sărutul mi-e albit pe piscul buzei

nici Dumnezeu, orbit de nea, nu vede
că-n lapte parcă-i fiert și nudul muzei,
dar unde să-ți duci actele acuzei
(pe scenă Iarna Dumnezeu se crede)

zadarnic risipesc tămâia popii,
în gând, de al zădărniciei pisc
precum într-o demență mă apropii,
a minților pierzanie o risc

da'n ultimă albeață-n aripi proprii
cu verde Pasărea veni-va-n plisc