Al doilea autor asupa căruia îmi îndrept atenția, la această o lună de hermenie, este Daniela Luca. Un stil închegat, solid și consecvent în ceea ce ne-a împărtășit până acum. Poeziile ei sunt de atmosferă. Sunt mici camere intime în care respiră o anume trăire interioară, iar senzația mea este că această trăire interioară e împărtășită cititorului cu o oarecare timiditate. Dar nu o timiditate datorată nesiguranței textului, ci datorată grijii de a spune lucruri fragile cu o atentă delicatețe. Multe din poeziile ei au doi poli: eu - tu. Acești poli graviteză unul în jurul altuia, ori se contopesc într-un suav dans al unor atingeri complementare ("Five seconds", "Piano e fragile", "Michel", "Magnolii în iarnă", "Ocean soul"). Elementele care însoțesc acest dans sunt întotdeauna ochii, apare un pian, un șarpe încolăcit pe gleznă, elemente vizuale care pun în mișcarea de dans cei doi poli. Alte poezii sunt statice. Acestea sunt monopolare, autoarea e singură cu gândul. În aceste poezii apare o culoare feminină, ce exprimă stări sufletești (roșu cadmiu - "Domino", umeri în roșu - "Ochi de leu"), apare ochiul sau orbul din "Declivis", sau apar "direcții": "mă fac oblică. alunec / tangențial" ("Adormire"), "în centru. o singură siluetă" ("Piramida"). În același centru static, dar gata să vină înspre afară stau și acele figurine - totem despre care spuneam la "Pre-simțire". Există și o mișcare centrală în aceste poezii monopolare, dar această mișcare este una aplecată înspre sine, nu lasă impresia de dinamicitate, chiar dacă poezia este despre un dans ("Tango"), această mișcare încremenită revelând atât forța de reflecție a autoarei, cât și încărcătura de sens a acestui dans. Prin sobrietatea lui, tangoul este o mișcare reținută, o reținere a încărcăturii interioare (contraexemplu fiind valsul plutitor, amplu, degajat - o degajare a sensului conținut). "Tango" mi se pare și poezia forte de până acum a autoarei. Ajungem și la experimentele vizual poetice ale Danielei, care, toate trei mi se par reușite ("Renaștere", "Cerc închis" și "Alb de femeie"). În aceste cazuri, se pare că imaginea picturală vorbind de la sine, autoarei nu-i rămâne de făcut decât să lucreze asupra sensului. Astfel apare o poezie concentrată, mult mai puternică în exprimarea înțelesului decât atunci când autoarea se ocupa și de forma vizuală a poeziei.