img. "...", dupa un desen de noemi t. - © 2000







vă rog să postați la comentarii textele pe care le scrieți sub inspirația imaginii de mai sus și pe parcurs le voi introduce în corpul textului.








Profetul



sînt singur noemi
printre literele numelui tău
cinci bucăți de os în labirint sparte
cînd îl cioplesc pentru vîrful săgeții
plecate la întîmplare
genunchiul doare
mandibula o rup în coama leului adormit
ciobul omoplatului care
ți-l dau să scoți apă cu el
un dinte să-ți faci colier
și un fluier ascuns printre
celelalte lucruri
ale tale

Aranca



copiii desenează zîmbind cînd sint singuri
cineva le vorbește din desen și cere mereu alte culori
ca bunicii să adoarmă în icoane obosiți

puzzle-ul se risipește din nou peste orele noastre largi
se deschid ferestrele lunii aprilie în care deja îmi pregătesc bagajele
pentru călătorii îndepărtate la marginea colinelor

încă o dată aș vrea să mă ridic
pînă la stele ca Micul Prinț
uite vezi de mîine încep să zbor

primăverile au mereu prin buzunare cutii de tempera
întrebări fără șir creioane vechi mirări
precum acea coală albă lipită de memorie
din care a crescut plîngînd desenul lui Noemi.




queen margot



oamenii verzi mi-au încercuit templul
unul de-a dreapta,
altul de-a valma despicându-mi tâmplele
în rouă

pe sub rochia roșie
feței i se zăresc
mandarinele pârguite ale unui sărut
iar
mănușa palidă a inocenței
surâde
printre frunze cu nervuri roz

îmbrățișată,
placenta adolescentei
mă compune și recompune

nu mai sunt copil




anna



lasă-mă să unesc nopțile mele
cu dminețile tale
o noapte albă
o dimineață
toate ca-tr-un joc de puzzle
niciodată terminat

mi-e frig îți zic
cuibărindu-mă într-o iubire
trasă de mânecă
acoperă răsăritul cu o promisiune
mai rotundă decât această zare
si hai să repetăm cuminți
pe întuneric
rolurile unor oameni perfecți

Ioana Dana Nicolae

s p e c i i

aer torid/
obiectele se scufundă ca o înghețată căzută din cornet
trece repede vânzătorul de linguri/meșteșugar în lemn din alt veac
fața lui are timp să zâmbească/gura lui să spună
nu vrei o lingură/ draaaagă
trece prin foc și lasă în urmă
o lume turnată: blocuri turtite de-o parte și alta a străzii
în scuar porumbei nemișcați pictor în fața șevaletului trupuri colorate-mprejur pe bănci pe bordură
descărcate de-a valma în galben, ocru, mov, roșu, verde
trecători rămași în poziții diverse tu-mi faci semn să tac să nu mă mișc
așa în stație sudată de trotuar tu te miști tu întregistrezi stăm în stație
visez un pahar cu apă chioară și-un cerc de lămâie
unghiile mele date cu ojă îmi transmit sclipiri prietenoase
de pe trotuar
o omidă verde iese din plasa cu piersici
pe care de mult am aruncat-o jos lângă mine și merge și merge și merge
zâmbim complice-eu și tu-
la singura tipă din stație cu noi de mult timp/ așteaptă autobuzul
zâmbim/ știi poezia e o vietate din asta/o specie vie /ne caută/ne ia cu asalt/ ne ocupă forțat

și merge și merge și merge omidă verde- cărnoasă nu vorbim nu mișcăm
până la sandala tipei/ de-a stânga/și urcă și urcă/urmărim urmărim urmărim
pe pulpa sinuoasă pe sub fusta mulată/ femeia începe să miște discret din picior
bate nervoasă/o-ncearcă plânsul/am impresia că urmăresc o scenă / -ntr-un film/mai e puțin și uit că e o convenție/că trebuie să tac/ porumbeii țâșnesc/ zigurează aerul în zbor/pictorul se ridică de pe scaun
mâna mea cu arătătorul întins se prăbușește mașina face vvvvvvvvvvuuuuuuuum