Da,
contur desenat cu cretă gri
pe asfalt,
suflul meu - piatră fierbinte sub tălpi,
un
ciudat descântec cu reverberații
albăstrui,
imn
din Împărăția Nimănui.
(l-ai presimțit, l-ai auzit
cândva,
pe când sângele mamei ți-era
lângă pojghița tâmplei,
înveliș de cobalt.)
M-au desenat inocenții, toamnele, luna,
umbra trecuților,
unsă cu mir.
Între coastele mele aluneci
atunci când expir
și inspir.

( un cocoloș de sunete-acolo,
o dungă scrântită, un nimic – poezie!
exilați-o-ntr-o carte,
'tui Golgota ei de tuș și hârtie! )

Mai vine o ploaie,
mă spală de treceri,
mă spală-n tăceri,
din cărbuni îmi vor crește la loc
inima, coastele, părul -
contur minuscul cât un bob de orez
unde îți poți sculpta
adevărul.

Nu mă visez incunabul niciodată,
primește-mă-n liniștea
și-n neliniștea ta,
o să mă cern acolo,
în foșnete moi,
polen pentru gânduri.

fructele
adunați-le voi.