lasă-mă să îţi scriu n-am cu cine împărţi toamna asta
mă apasă cum o cruce devreme strânge
ca o placentă unde s-a copt refuzul cuvintelor
îmbătrânesc mamă
şi n-am găsit timp să-mi aştern în ochii tăi pat de puf

mai ţii minte noaptea în care mi-ai spus
bine-ai venit acasă copilă
s-au dărâmat în sângele meu toţi munţii sub care dormeai
ţi-am crezut buzele mâinile fierbinţeala tăcerii

era iarnă
era iarnă atunci eu miroseam a tren personal şi a ger
anii trăiţi fără tine pocneau ca o mână de aşchii în foc
săpam amândouă tunelul de timp dar el se-ngusta
se-ngusta către mijloc
se făcuse-ntuneric ca-ntru-un pântec steril
Doamne lasă-mă să o nasc eu acum de prea multă vreme aşteaptă
şi ne iartă nouă greşelile noastre cum şi noi
vom ierta…

în astfel de toamne mi te strângi înlăuntru
trecutul rămâne sub praguri şi gândul se face nisip
aprind depărtarea să fie lumină să îmi dezgheţe
cuvântul

bine-ai venit mamă în golul acesta
dă-mi mie haina
ceaiul e cald…