a fost o vreme
cînd îmi număram prietenii
fără să mă gîndesc la tragedii
sau la prevestitoare semne
în trupul firav al seringilor
pe vemea aceea nu se inventaseră
roțile mari ale scaunelor de metal
gloanțele anti-vestă
și nici ferestrele care se rup de cer în palmele mele
nu răsăreau picături de insulină
pe buzele crăpate ale florilor
nu veneau în pragul orașului meu de marmură
decît caii albaștri ai caruselului
învîrtitor al lumii
învîrtitor al iubirii
pînă la delirul celui mai frumos amurg
pînă în pîntecul infinit al luminii
atunci în inima mea clipocea o ploaie de mai
se întorceau sfincșii cu fața către apus
urlau munții ca niște lupi jupuiți de piele
se despica marea
în durerile sublime ale facerii
iar eu stăteam drept
îi primeam pe toți
nemuritor neînvățat cu timpul ruinelor
în cortul meu rotund și alb
ca un genunchi de ciclop

a fost o vreme cînd zilele nu erau murdărite de amintiri
nici de somnul rece al entropiei
doar o frumusețe amețitoare lipită de mine
ploua în eden