Ea lua toate lucrurile la propriu.
Cînd cineva cãdea pe gînduri,
se repezea sã-l ridice.
„L-a prins cu mîța-n sac“, se zice.
Rãsturna sacii oamenilor pe stradã
sã salveze bietele mîțe.
Cu „musca pe cãciulã“ era însã mai greu.
Puțin mioapã, n-avea cum sã vadã
toate muștele, pe toate cãciulile. Uneori,
auzea vorbindu-se despre „copii din flori“ –
i se pãrea sublim, dar nu pricepea și pace!
Cum sã recunoști copiii din flori,
cînd toți copiii parcã sînt trandafiri, sau bujori?
Într-o zi, a aflat cã dragostea e oarbã
și-a-nvãțat, una-douã, alfabetul Braille.
Dar, vai,
iubitul ei nu i-a înțeles truda – și tãblițele ciudate
(și dragostea, și bogãțiile toate)
au ajuns la coșul de gunoi.
(Ea nu vede, nu gîndește ca noi –
dar dacã lumea ei e mai bunã?)

I se spunea ades: „Visezi cai verzi pe pereți!“
și o întreagã lunã
n-a mai dormit, sã prindã caii din vis.
Cînd a-ntrebat: „Voi fi și eu ca voi?“,
„La Paștele cailor!“, i s-a zis.
Și, ca sã nu se mai facã de rîs,
ca-n pãțania cu mîța-în-sac,
a citit toate cãrțile de bucate
și le-a fãcut cailor cel mai bun cozonac.
„Vrabia mãlai viseazã“ – iar ea, grijulie,
presãrã mãlai pe toate strãzile,
prin livezi, pe cîmpie.
Auzise-ntr-o zi cã pînã la Dumnezeu te mãnîncã sfinții.
Încercã, printr-o-ncordare supremã a minții,
sã-nlãture imaginea sfinților aruncîndu-se ca ulii
asupra sãrmanilor cãlãtori înspre rai,
sfîșiindu-i mișelește cu dinții.
La nici o onomasticã nu s-a mai dus,
biblia a pus-o sus
și nici jertfe n-a mai adus
frumoasei Marii.

La „Prinde hoțul, scoate-i ochii“
era, întotdeauna, cel mai greu.
Ce dacã un om îi furase inima într-o zi?
Cum sã comitã o crimã?!
Auzea mereu
cuvinte triste, ca o poezie-n surdinã:
„Sîntem cu toții numai praf de stele“.
Și-a pus atunci aspiratorul pe piele
sã vadã ce rãmîne dincolo de praf.
Avea în bibliotecã un vraf
de dosare
cu însemnãri detaliate și clare
despre sensul cuvintelor, despre întîmplãri și vise
despre toate lucrurile scrise sau zise
din antichitate încoace.

Uneori, îi plãcea sã se joace
cu cuvintele, care-n ochii ei deveneau ființe vii
și le iubea ca pe niște copii.

„A-ți stoarce creierii“ era expresia cea mai durã
și constata cu resemnatã urã
cã i se-ntîmplã, zilnic, și ei.
Eheeeei,
și-atît și-i stoarse, sãrmana,
cã-n craniu nu-i mai rãmase decît
un spațiu alb și cãlduț
unde o privighetoare rãtãcitã
într-o searã de varã a înnoptat –
desigur, la figurat!