Ce fel de copil ești tu, Mic?

aleena - 02 Noi 2008

Poveștile lui Mic IV

"Citește-mă!"
------------------

Cartea de povești se uita la Mic și Mic se uita la carte.

Era foarte frumoasă, dar de când învățase să vorbească nu știa să zică decât un singur lucru:

- Citește-mă!

Ieri “citește-mă”, azi “citește-mă” și mâine tot “citește-mă”, până când băiatul fu nevoit să-i spună, amărât, adevărul:

- Nu vreau!

- Nu vrei, sau nu știi? Pentru că, dacă nu știi, ai putea să înveți, prostuțule! Toate se învață pe lumea asta, nici un om mare nu se naște copil învățat.

- Dar pe tine cine te-a învățat să vorbești? întrebă el; oprindu-se la “prostuțo”, fiindcă nu prea se potrivea.

- Pe mine ?
Pe mine tu m-ai învățat să vorbesc. Ai uitat?

Copilul căuta să-și aducă aminte…
Prin cap nu-i treceau, însă, decât scenele cele mai proaspete: cu bunica, bradul, poveștile și focul din sobă - în care chiar văzu ca prin vis cum se transformă scrisorile lui Moș Crăciun în litere vii.
Și literele se urcau pe niște foi de hârtie și dansau acolo vesel toată noaptea, până făceau desene sub tălpi... Dar nu scoteau o vorbă.

- Să mă lași în pace, că nu știu când te-am învățat să vorbești! zise el supărat.

Cartea râdea în hohote:

- Eu să te las în pace pe tine? Tu să mă lași în pace pe mine!

Atunci băiatul o întoarse cu fața în jos și promise că nu se va mai atinge de ea niciodată.

Sigur din cauză că era prea vorbăreață bunica i-a dăruit-o, zâmbind, înapoi.

***

Prima lectură
-------------------

Cartea vorbăreață stătea copertă peste copertă și respira aer de poveste printr-o fereastră larg decupată către interior.
Dar în ruptul capului nu ar fi recunoscut că îl aștepta pe Mic, centrul universului ei, copilul mereu în mișcare.
Pentru că așa sunt toate cărțile, nu vor să se știe că au, fiecare, câte un cititor preferat, pe care îl caută în toți cei ce stau pe loc și o răsfoiesc...

Cititorul preferat este recunoscut de o carte după faptul că o face să se simtă ca o apă. Sub privirile lui pline de râvnă, rânduri, rânduri de litere ajung să-și lase, singure, unduind, povestea miraculoasă la mal... Poate chiar cu scoici de adevăr...
Uneori apa e mai limpede, alteori e mai tulbure, mai ales după cum se întâmplă să fie sufletul ce se apleacă asupra ei.
Și adeseori nu se poate abține:

- Care va să zică, ai venit!

- Care va să zică, da! răspunse Mic.
Dar nu ca să te citesc!

- Atunci îți voi spune o poveste, vrei? O poveste numai pentru tine, fără prea multe litere.

- Și nu o să te superi?

- De ce să mă supăr?

- Pentru că doar o să te ascult.

- Nu, astăzi, nu.
M-am gândit mult și cred că, de fapt,... tu nu știi cum este să fim prieteni.

***

- De ce nu începi odată povestea? nu mai rezistă Mic.

- Ssst, e nevoie de liniște...
Nu auzi cum îți bate inima?

Copilul se rușină de bătăile inimii sale, deși asta nu era mai rău decât dacă ar fi fost gol pe dinăuntru.

Nu știu ce să facă, așa că strânse la piept o pernă.

- Acum povestește-mi !

- Stai, că nu-i așa cum crezi.
Trebuie să-ți dispară și nodul din gât.

- De ce, că eu nu zic nimic, tu zici.

- Trebuie să-ți dispară, ca să pot să mă concentrez.

Atunci băiatul își ridică gulerul pijamalei.

- Poftim, nu se mai vede! o anunță el cu voce timidă.

- Dar tremuri. De ce tremuri?

- Nu știu! răspunse Mic, gata să izbucnească în plâns.

- Hai…, vino-ncoace! zise cartea, și-l încălzi cu niște povești pe care, după ce va învăța să citească perfect, nu le va mai regăsi nicăieri...

***

O carte deschisă
-------------------------

- Tu semeni cu mine, Mic, îi spuse cartea, după ce termină de povestit.
Semeni perfect cu mine.

- Cum sunt ca o carte? o întrebă el, mirat.

- Nu ca o carte obișnuită, adăugă ea, ci ca o carte... deschisă.

Copilul se privi de sus în jos. Toți nasturii erau încheiați.

- Nu, prostuțule, nu la pijamaua ta mă uitam. Mă uitam la suflet.

- Eu nu-l văd.

- N-ai cum să-l vezi, nici nu știi la ce să te uiți.
Dar eu l-am văzut. L-am văzut cu fiecare poveste pe care ți-am spus-o și pe care ai ascultat-o vrăjit.

- Îmi plac așa de tare poveștile...

- Îți plac, numai că nu e totul o poveste.

- De ce nu e totul o poveste?

- Vei afla!

- Când?

- Știi când? Atunci când cititul nu va mai avea nici un secret pentru tine.

- Dar o să aibă... scrisul! spuse băiatul descurajat.

- Ai dreptate, la asta nu mă gândisem, își scutură cartea paginile de râs. Cred că pentru tine s-au inventat greutățile pe lumea asta.

- Și eu cred.
Dar am încă un secret greu, pe care îl ține mama.

- Trebuie neapărat să mi-l zici!

- Nu pot, e ca un gând care vrei să se împlinească. Dacă îl zici, nu ți-l mai împlinește nimeni.

- Așa, deci? Eu ți-am spus tot ce am știut...
Cred că nu mai semănăm deloc.

- O s-o întreb dacă am voie să-l zic.

- Întreab-o și pe urmă neapărat să mi-l spui!

- Te rog, poți să-mi explici și mie ceva? adăugă Mic.

- Orice, dacă nu mă închizi.

- După ce te citesc și-o să trebuiască să cresc, ce-o să faci?

Cartea tăcu. Se gândise de multe ori la momentul despărțirii, însă nu voia să arate.

- De plâns, nu o să mă vezi că plâng, poți fi sigur.
O să te aștept mereu aici, în bibliotecă.

- De ce aici? Sunt prea multe cărți...

- Dar niciuna la fel cu cealaltă; mă vei afla ușor, fiindcă sunt unică...

- Da, tu ești cartea mea unică și preferată, pentru că te-am primit și de la mama și de la bunica.

- Mâine dimineață te vei trezi că știi cuvinte și fraze întregi... numai din mine.

- Deja știu câteva - ai uitat că mi le-ai mai spus?

Cartea vorbăreață zâmbi. I le repetase de zeci de ori. Până când Mic, după ce trăia intens toate emoțiile unei povești, o ruga să treacă la următoarea...