Dumnezeu îmi ceruse apă să bea!

Îmi pare că sufletu-I cerea
Altceva.

L-am întâlnit numai odată!
Lângă fântână. Stătea.
Mi-a vorbit.

Cred că era comunist, deoarece
Vorba despre egalitate,
Deși susținea că precum
Aude și judecă.

Zicea că judecata Lui
E dreaptă, fiindcă
Face voia Tatălui.

Nu L-am crezut.

Mi-a cerut apă să bea, ca și cum apa
Era cel mai de preț lucru din viața Sa.

Cred că voia să mă înfieze.
De nevastă sigur nu mă dorea.

Mi-a povestit despre mine. L-am ascultat.
Știam oarecum că ar fi putut scoate apă
Din fântâna fără memorie.

Dar nu l-am crezut.

Apoi mi-a vorbit despre cărțile din care nu am citit.
Avea dreptate din ce auzisem și din ce credeam.
Păream privindu-ne păsări plutind în neant.
Cuvântul Lui în gând era nesfârșit.

Totuși, nu înțelegeam de ce m-a întrebat!?

În sufletul meu îl cunoșteam
Mai bine decât inima mea?

Mult mai târziu, peste o mie sau două de ani,
Am înțeles că mulți veneau la fântână
În miezul zilei să caute apa cea bună
Și așteptau, Domnul să le ceară ceva,
Ca și mie ,cândva, din inima Sa.