Mă numesc Igor. M-am născut într-un oraș în care clădirile au înălțimi amețitoare. În ziua în care am fost adus pe lume, în parcul de lângă blocul meu, a apărut un stol de vreo 3000 pescăruși care s-au așezat pe ramurile platanilor, până când lemnul de sub ei a început sa trosnească. Băteau din aripi și scoteau sunete ascuțite, cu ecou de cochilie, acoperind zgomotul orașului. S-a strâns lume ca la bâlci. Magazinele din apropiere au rămas goale și dacă te uitai de la etajul 15, unde stau eu, mulțimea de curioși părea a fi o armată de furnici strănsă în jurul unui buboi care stă să pocnească.

Atunci au apucat-o și pe mama durerile. Nu a ajus la spital. N-a reușit să treacă de mulțime și nici nu s-a putut înțelege la telefon de atâta zgomot. Cum durerea îi tăia picioarele, s-a întins pe jos și s-a sprijinit de zidul unei clădiri. A început să-mpingă, așa cum văzuse-n filme, expirînd scurt, cu buzele rotunjite, până când vinișoarele de pe frunte au pulsat dureros. Atunci s-a oprit, epuizată. S-a oprit pentru că nu mai putea, s-a oprit pentru că păsările venite începuseră să țipe din ce în ce mai tare, așa ca sirenele a zeci de ambulanțe. O dată cu ea, parcă s-a mai domolit și țipătul pescărușilor, sau, după cum spune mama, păsările s-au pornit să cânte ai fi zis, toate în același ritm, sacadat, ca roțile trenului pe șina încinsă și fără să știe cum, cântecul lor i-a pătruns în pântec și a început să tragă de mădularele mele, pănă am ieșit pe de-a-ntregul afară, unsuros și pirpiriu cum eram.

Când eram mic o puneam pe mama să-mi spună povestea nașterii mele seară de seară și ea o repeta, pe aceeași tonalitate, mecanic deja. Eu, eu o ascultam fascinat. Eram și sunt convins că există o legătură între mine și pescărușii aceia care nu s-au mai întors vreodată în orașul nostru, că venirea lor a fost declanșată de nevoia mea de a ieși din pântec.

Povestea cu pescărușii, oricât de fascinantă și inexplicabilă ar fi ea, nu are nici o legătură cu mine, cel de azi. Imi mai aduc aminte de ea atunci când ies pe balcon și mă uit peste acoperișurile blocurilor, apoi inevitabil în jos, la părculețul cu platani. Și în ultima vreme fac asta des, ca să-mi pot odihni ochii obosiți să privească monitorul. De fapt amintirile acestea, dacă le pot numi amintiri, îmi tot dau târcoale de când cu noul loc de muncă. Până nu de mult eram editor. Deși ceea ce făceam nu era chiar atât de diferit, mă simțeam cumva în largul meu. De ceva vreme, de câte ori dau delete, de câte ori șterg un cuvânt am senzația că am comis o crimă, ca și când cuvintele șterse de mine ar avea viața lor, ar fi încărcate de energie, s-ar înfige cu ghearele în paragrafe, spintecând tot ce se află în jurul lor, lasînd în locul lor goluri dureroase.

*
Igor rămase cateva minute cu ochii țintă la rândurile înșirate militărește, apoi se scărpină în cap și dădu save. Îi făcea bine să scrie despre asta, de parcă o parte din el rămânea țintuită în cuvintele de pe monitor, și el, cel care stătea pe scaunul de la birou, devenea, cu fiecare apăsare de tastă, mai ușor. Așa că scria în fiecare seară, între 7 și 8 fără 7, după care, petrecea încă vreo 2-3 minute recitind pe sărite ce a scris, salva în fișierul intitulat “Celălalt Igor”, apoi se ducea la ușă, număra până la trei și deschidea, până ca Nev să apuce să sune.

În seara aceea toate s-au întâmplat așa cum se întamplau de obicei. Nev a intrat nervos în cameră, cu fularul fluturînd în urma sa, a mormăit ceva a binețe, trântindu-și rucsacul pe canapea. Igor nu s-a impacientat și nici nu i-a pus vreo înrebare, nu de alta, dar se obișnuise cu gesturile lui grăbite, puțin tremurate, cu privirea aceea vigilentă, de agent secret pornit în misiune.

După ce toate acareturile au fost înșirate pe măsuța de langa canapea, Nev a dat drumul la filmul programat pentru seara aceea. Era “Totul despre Eva”, una din capodoperele lui Nev. Igor se așeză comod, sorbind scurt din ceaiul verde, cu un ochi la televizor și altul la prietenul lui care gesticula nervos, explicîndu-i ce procedee a folosit, ce aparatură, ce a modificat și cum în cel mai mic detaliu, dând freeze din când în când, așa, ca să fie mai elocvent. I se părea ciudat că omulețul ăsta mic și îndesat, cu inceput de chelie și pantaloni în carouri boțiți, era capabil de o munca de mare finețe. Filmul, deși măcelărit, era în aparență impecabil. Doar pe ici pe colo, Nev lăsase mici indicii. Bineînțeles, nici urmă de țigară sau orice altceva legat de asa ceva în tot filmul, însă rămăseseră gesturi, gesuturi largi, ca aripile unui pescăruș care se pregătește de zbor, în mâinile care se întindeau tăcute spre o scrumieră care fusese cândva acolo. Erau gesturi neterminate care mureau prematur pe pelicula noir, care-și construiau propria poveste, în baletul-pantomimă al mainior, al buzelor ce schițau acum grimase aproape imperceptibile. Jocul asta “de-a v-ați ascunselea” căruia Nev ii sacrificase atâtea nopți, trecea aproape neobservat, rămânînd poate, pentru pentru privitorul atent, o prezență impalpabilă, surprinsă cu coada ochiului.

Igor îl aprecia pe Nev și îl invidia oarecum. El nu reușise să facă niciodată ceva cu atâta pasiune și atunci când îl întâlnise prima dată, moțăind în barca sa, cu mâinile strângînd cu strășnicie undița, Nev îi păruse un tip glumeț, oarecum superficial. Nici până în ziua de astăzi nu-și putea da seama ce-l determinase în seara cu pricina să se destăinuie.
Igor se ocupa de literatură, ștergea urmele fumatului din cărți, modificînd textul pe ici, pe colo, în așa fel încât să nu-și piardă din cursivitate. Nev avea în îngrijire filmele, o treabă ceva mai grea, care cerea multă atenție și era “o arta”, așa cum îi plăcea să spună.
Erau mulți ca Igor sau Nev. Uni se ocupau de alcool, alți de droguri sau țigări. Puteau fi vecinii lui. Putea fi fata cu părul strâns în coc, pe care o vedea citind pe aceeași bancă în fiecare zi. Putea fi chiar maică-sa, nu puteai ști niciodată. Însă n-ar fi crezut că omul ăsta mic, care semăna cu o pasăre rotofeie înfiptă în pantaloni cadrilați este unul dintre ei. Nu ar fi crezut asta pentru că nimic nu i se citea în privirea onestă, lipsită de griji.

În noaptea aceea rămăseseră amândoi în aceeași barcă. Și nu, până atunci Igor nu știuse cât îl apăsase faptul că nu putea vorbi cu nimeni despre asta, în numele unei lumi mai bune . L-a ascultat pe Nev cum îi vorbeste despre locurile pe care le văzuse, despre ceea ce face, despre câți pești a prins la viața lui, simțindu-se eliberat, așa ca un copil pe care nu-l mai obligi să doarmă la amiază.

Nev avea darul de a vorbi despre lucruri serioase cu aceeași naturalelțe cu care relata întâmplări fără vreo însemnătate și, în scurt timp, Igor se simți mai treaz decât fusese el vreodată și toate gândurile negândite până atunci i se aliniară în fața ochilor ca un pluton de execuție. Adevărul era că, de la bun început, nu crezuse ca poți șterge unele lucruri din memoria colectivă a omenirii, chiar dacă era vorba de un simplu obicei, fie el dăunător. Acum toți trăiau ca la carte, mâncau mai sănătos, nu mai exista poluare, nu se mai aruncau hârtii pe jos, colesterolul scăzuse, traiul sănătos devenise sport național. Și totuși, încercarea aceasta de a uita trecutul i se părea nedreaptă și era convins că viitorul se va răzbuna cumva. Oamenii aceia, tolăniți în fotoliile lor din piele artificială, cocoțați în birourile lor, erau rupți de realitate și credeau că de la înălțimea cuștii lor, lumea poate fi modelata ca o bucată de plastilină.
Acolo, pe baltă mintea lui Igor se limpezise, în timp ce-l asculta pe Nev, povestindu-i lucruri neînsemnate despre el, despre casa lui, pe care o resimțea ca pe un oficiu de pompe funebre, despre cum avea să se întoaca acolo, pentru a cosmetiza noapte după noapte trecutul, în speranța că va veni ziua în care totul se va termina, în care orice urmă va fi ștersă, ziua în care el va lua tot universul acela pe brațe, cu delicatețe, așa cum ai lua o femeie frumoasă, și îl va pune în sicriul său, și doar atunci vor putea să se odihnească cu adevărat, amândoi, tâmplă lângă tâmplă.

În seara în care cei doi se așezaseră pe canapea pentru a o privi pe Eva, “totul” se terminase. Era prima lor zi de libertate. Igor crezuse că se va simți altfel. Nu știa bine cum ar fi trebuit să fie acest altfel, dar acum câteva săptămâni, când se gândise la ziua asta, întins lung în pat, o văzu cum se proiectează pe tavanul puțin crăpat ca un țunami care aruncă la mal toți peștii din burdihanul oceanului. Apoi, apoi și-a spus că este o exagerare, că nu are cum să fie așa, că ziua aceea va fi ca o sfârșeală, că sângele îi va începe să-i curgă linear prin vene.
Și totuși, nimic nu se-ntâmpla. Îl urmărea cu o oarecare detașare pe Nev, așteptând să termine o dată povestea și să coboare, așa cum plănuiseră, în parcul la care se uita de luni bune, acolo unde apăreau din când în când, doar pentru el, pescăruși imaginari.

Spera ca totul să se termine cu bine. Nev păstrase pentru acea seară o țigară. Ultima țigară pe care o avea. O păstrase de luni bune, în așteptarea evenimentului. Acum că țigările, alcoolul, drogurile dispăruseră fără urmă, în această zi despre care nimeni nu va pomeni vreodată, în care omenirea hotărâse să uite și să-și întoarcă privirea de la greșelile trecutului, Igor și Nev aveau să coboare în parc ca să fumeze o ultimă țigară.
Era un fel de parastas, hotărâseră, un parastas la care vor participa doar ei, care va trece poate neobservat la acea oră târzie. I-ar fi putut vedea paznicul, desigur, ar fi putut suna la poliție și atunci ar fi petrecut seara după gratii, ar fi dat câteva declarații cu privire la proveniența țigării, dar cum puseseră la punct varianta oficială împreună, erau de acord că riscul era mic raportat la semnificația gestului lor.

Când filmul s-a sfârșit Nev a tăcut și și-a lăsat capul în pământ. Și-a adunat lucrurile cu atenție în timp ce Igor îl privea.

- Hai să mergem. E timpul, a spus Nev.

Igor l-a urmat. Au coborât cu liftul fără să se uite unul la celălalt. În timp ce mergea pe stradă, Igor și-a șters o broboană de sudoare. Era foarte cald deși se apropia de ora 8. S-au așejat pe o bancă mai ferită și Nev a aprins țigara. Stăteau ghemuiți, de parcă se pregăteau să o ia la fugă. Nev a tras două fumuri și i-a dat-o lui Igor. Cei doi s-au privit de abia când țigara era la jumătate. Le sclipeau ochii și păreau doi copii care fac ceva fără știrea părinților. Au izbucnit amândoi în râs. S-au așezat apoi confortabil pe bancă.
Când mai rămăseseră câteva fumuri din țigară s-au auzit primele țipete. Prin dreptul urechii lui Igor a a zburat cu o viteză uluitoare pantoful cuiva. Nu a avut timp să reacționeze. Undeva, în spatele lor orașul vuia.
- E sfârșitul! țipă Gludin, măcelarul, tracând în fugă pe lângă ei.
Igor îl privi pe Nev, nedumerit.

- Stai liniștit, îi spuse acesta calm. O să fie bine.

În câteva secunde crengile copacilor începură să trosnească. Privind în spatele lui, acolo unde se întindea bulevardul, Igor văzu o mare de oameni care alergau. Deasupra lor pluteau câteva zeci de baloane colorate, pe care le scăpase Ted, clovnul cartierului. Undeva, pe unul din blocurile din dreapta, se urcase un barbat pe la 50 de ani care își arunca hainele în mulțime.

- Ce se întâmplă Nev ? Ai idee ?

Igor începuse să transpire abundent. Nev zâmbea fără să spună nimic. Pentru un moment, Igor avu senzația că a înnebunit.

Și atunci, chiar atunci când mulțimea mai avea câțiva pași și-i ajungea, au apărut, de nicăieri. Erau albi, cu aripile de o mărime impresionantă, sfâșiau sticlos aerul serii. Și erau cu miile, așa cum își imaginase de mic. Acoperiseră cerul, ca o boltă de circ care pulsa în ritmul păsărilor. Când s-au apropiat zgomotul era asurzitor. Orice altă vietate amuțise. Mulțimea de pe bulevard se oprise și ea.
Igor ar fi vrut să fugă dar picioarele îi înțepeniseră. Știa că păsările au să se oprească în parc. Aveau să-l strivească, aveau să se așeze cu zecile pe umerii lui. Trebuia să fugă acum, cât mai era vreme. Și totuși nu spaima era cea care-l ținea pe loc. Igor privea păsările fascinat. Erau desprinse dintr-un vis. Iar visul acela era al lui.

Când păsările s-au apropiat la câțiva metri Igor a închis ochii, așteptând în liniște sfârșitul. I-a ținut închiși preț de câteva secunde, simțind cum mădularele îi tremură incontrolabil. Când i-a deschis era déjà la câțiva zeci de metri în aer. Câteva păsări își înfipseseră ghearele în haina lui și îl ridicau acum, cu o oarecare duioșie, așa cum ridici un prunc din pătuț. Undeva, jos, pe una din aleile parcului îl putea vedea de Nev, făcându-i cu mâna iar sus, deasupra capului, erau doar aripile imense ale păsărilor, și sufletul lui, care devenise atât de ușor încât levita.