adim -
sonet
În casa mea nu-s singur niciodată.
Am slujitori. Stăpâni se cred pe toate.
Îmi fură des din lucruri și bucate
Și cuviința e de mult uitată.
Unul coboară scări neterminate
Cu pași feriți. M-ar vrea supus pe roată.
Altul așează strat compact de vată
La geamul meu, să nu-l deschid vreodată.
Mănâncă, dorm, ordonă fiecare.
Căznit de toți, târziu mă răzvrătesc.
Privesc în jur. Ca să găsesc scăpare
Spre ușă fug și-abia de o zăresc.
Apăs pe clanță. Ies din casa-n care
E frig și trist și nu mă mai găsesc.
26 iulie 2004
Poezie:
Comentarii
alma -
Sonetul tău mi-a amintit de o lucrare a lui Escher: http://www.math.technion.ac.il/~rl/M.C.Escher/1/relativity.gif Ca și cum ai căuta drumul spre în afară, dar ferestrele sunt relative, ușile sunt relative, scările urcă și coboară mereu spre același loc, respirația e și ea relativă. Reușit poem.
adim -
alma - sigur că tema nu e nouă. Aici intervin propriile trăiri ale autorului, într-o lume văzută întotdeauna ca un spațiul al constrângerilor. Important este că ți-a plăcut.
Virgil -
textul e excelent, imi place nota anecdotica, mai rar intilnita la maestrul Munteanu