De multe ori când scriu, nu eu scriu.Ma găsesc traversând lucruri și stări care nu îmi aparțin.
Undeva, la un capăt al curiozitații mele există Șoșana, o femeie ciudată egală cu ea însăși, îmbrăcată în negru. Justificarea Șosanei este percepția imediată a realitații . Revelația începe în sala modestă a
galeriei de sculptură Shoeva, inundată de stânci de hârtie și reptile de carton.
Lumea Șoșanei e populată de crocodili și de aceea ea se balansează perpetuu în căruciorul de peste
apele mlaștinii proiectând pe pereți umbre palide. Toți crocodilii au culoare gri, plasați de mâna invizibilă a Evei în spațiul vital al Șoșanei. Nu exagerez, e o situație ostilă, dar surprinzător Șoșana nu este conștientă de prezența amenințătoare a crocodililor. Intuitiv ea simte că viața la pipăit e rugoasă. De aproape, observ că Șoșana e făcută din lut nears. Ii fac semn cu mâna: atenție !

" Ce vezi nu e ce vezi, să știi că ei nu atacă nimic în mișcare" șoptește Șoșana fără să se oprească din a desena linii sinuoase pe marginea zilelor, un fel de seismograf al trenurilor care trec neostoite la marginea mlaștinei. In zare Eva a plasat un munte de sticlă, Șoșana mi-l arată prin binoclul atârnat de gâtul său fragil.
Efemera noastră apropiere capătă intimitatea prieteniilor care se leagă la muzeu în fața unui
exponat intrigant.

Apuc binoclul, flămând de imagini, caut muntele de sticlă.Stiu, el nu există decât în imaginația mea subminată. Poate de aceea nu mă supară cioburile sticloase care îmi taie tălpile pâna la sânge, înfurind crocodilul de gardă . In momentul acela înțeleg că nu mai e nevoie de metafore, că lucrurile au simplitatea plaselor de păianjen în care marile nenorociri se petrec în bidimensionalul dominat de un unic păianjen programat să ucidă. Un fel de teroare atemporală în care ne complacem din lipsa de soluții ferme. Lapsusul unor temeinice schimbari. Acceptarea marasmului . In alt colț al mlaștinii crocodilul reprezintă suma interacțiilor, pulsul măcinător al existenței, geneza acțiunilor noastre în încercarea de a estompa propriile limite. Conștiența nevoii de evadare în alte suburbii ale minții amplificată de o subtilă tentație: gradina de măslini adiacentă mlaștinei, plină de copii care zburdă zglobii în soare . Șoșana îmi zice că deja crocodilul i-a luat tot, de multe ori folosind trucuri ieftine, fasificând ,exploatând stările ei afective. Crocodilul este un animal abject, conclude Șoșana, pervers, perfid ,orgolios, feroce, coalescent în mișcare și probabil inexistent în afara mlaștinei.

Cel mai mult o doare performanța crocodilului, care a înghițit lumina binoclului,cu care îl micșora uneori, limitindu-i poftele desfrânate. Am rămas amândoi să privim în tacere muntele, măslinii, mlaștina, gara, copiii.
Ea știe că ar putea evada aruncându-se într-un tren în mers, dând totul uitării sau oferindu-se succombând crocodilului. Că l-ar putea speria de moarte oprind balansarea, rutina zilelor, bătaile de cord ce vibrează mătasea apelor tulburi. Soluțile simple par decizii insurmontabile. Șoșana va ramâne captivă cât timp există crocodili și munți de sticlă în zare. Cât timp conceptual, eu exist. Mă las pe spate admirând cerul înserării, Șoșana se balansează în căruciorul ei decrepit scărțâind a leagăn neuns din Cișmigiu, aducându-mi în cortex memorii din grădina tinereții. Ne mai privim o dată și ne despărțim in aburii mlaștinei, fară să stabilim care din noi va scrie cândva această pagină.

Eva Avidar - sculptor