Nu am încercat niciodată să îți scriu despre nopțile mele aici. Stau cu fereastra deschisă și îi ascult pe tataie și pe mamaie vorbind pe bancă, afară. Aud de fapt doar vocea lui, puternică, gravă ca pământul și, din când în când, vocea ei, aproape o iluzie, moale și învăluitoare. Mușc dintr-un măr verde, cald încă. Întuneric, iar întunericul îmi aduce întotdeauna aminte de zăpadă. De tataie trăgându-ne cu sania, seara târziu, pe mine și pe soră-mea. Ne înfășura picioarele într-o pătură, pregătită de mamaie, iar noi ne strîngeam una pe alta în brațe și ne imaginam că sania noastră e trasă de un uriaș. Mă întrebam de ce nu lasă umbrele noastre urme în zăpadă. Îmi înghețau mâinile întotdeauna.

Într-o seară am rămas singură acasă, la ai mei. Curios este că nu-mi aduc aminte unde s-au dus. Adevărul este că, așa cum îmi aduc eu aminte, m-am trezit singură dintr-o dată. Mă jucam cu păpușile, iar seara a căzut peste mine ca un val, sufocându-mă aproape. Draperiile erau trase. Niște draperii roșii, grele, cusute de tati la mașină. Ai mei erau obsedați să nu ne vadă vecinii în casă. Și acum stau pe întuneric în cameră, deși nu mă poate vedea nimeni.

Am stins lumina și m-am uitat pe fereastră. M-am urcat pe pervaz, să văd mai bine și într-o parte și în alta. Ningea. Pe aleea dintre blocuri felinarele se scufundau în zăpadă. M-am gândit că nu mai vine nimeni, că prin fața blocului meu nu va mai trece nimeni niciodată, cel puțin nu atâta timp cât ninge. Am îmbrăcat una dintre păpuși. Apoi am înfășat-o bine, i-am pus și o căciuliță de-a mea de când eram bebe. I-am spus că mergem să vedem cum e lumea când nu mai e nimeni în preajmă. Acum, că am rămas numai noi două, i-am zis, aș putea să te trag eu pe tine cu sania. Când am ajuns însă în hol, sania nu mai era acolo. Mi-am pus haina albă, căciulă, mănuși și ghetele negre, urâte, călduroase. Mi-aș fi pus cizmele lungi primite de Crăciun cu câteva zile în urmă, dar una dintre ele avea deja fermoarul stricat. Nu aveam cheie, așa că am lăsat ușa descuiată. Aș fi vrut să o încui, deși aveam impresia că oricum nu contează. Ninsoarea deschisese cumva pentru mine o altă ușă, iar eu puteam sa intru și să ies fără teamă, să mă plimb ca și cum aș fi fost un om mare, ca și cum aș fi fost ca acum.

Când m-am trezit, eram în fața blocului, iar ai mei mă trăgeau de mână spre intrarea în bloc. Mama ar fi vrut să țipe, știam, dar lui taică-meu nu-i plăceau scandalurile în public, și nu știu cum se face că dintr-o dată aleea se umpluse de oameni. Tata cred că avea lacrimi în ochi. Am stat pe coji de nuci tot restul serii. Mama mi-a dat câteva palme, iar tati mi-a vorbit o grămadă. Vroiau să știe dacă m-am întâlnit cu cineva, dacă am vorbit cu cineva, dacă m-a atins cineva și dacă am intrat în vreo casă străină. Dintr-o dată, mi-am dat seama că nu mai am păpușa. Nu am pățit nimic, mama. Nu am pățit nimic, tati, le-am spus. Nu era nimeni pe stradă, nu era decât ninsoarea. Nu mai erați voi, nu mai era nimeni altcineva, cine să îmi facă rău? Doar că am pierdut păpușa. Nu știu ce am făcut, doar m-am plimbat până la terenul de joacă și înapoi. Pe alee, în zăpadă, nu erau decât urmele mele când m-am întors. Nu a trecut nimeni pe aici, tati, de când ați plecat... și poate că nici înainte de asta.

Mă priveau. Apoi m-au întrebat unde mi-e paltonul, și nici asta nu am putut să le spun. De fapt, nu mai știam dacă am luat paltonul pe mine sau doar îmi aduc aminte că l-am luat. Unde îți sunt cizmele, m-au întrebat. Am avut ghetele, am spus... dar nu, ghetele erau în hol, uscate.

Mama m-a dus apoi în baie, a dat drumul la apă fierbinte în cadă și m-a spălat.
Atunci am întrebat-o și eu unde s-au dus, de ce m-au lăsat singură. Mama a ridicat mâna și m-a pleznit peste față. „Nu am fost nicăieri, aici am fost.” M-a luat apoi în brațe și a început să plângă. În noaptea aceea am făcut febră.

Dar acum nu mai ninge. Noaptea nu pot dormi, așa că, după ce mamaie și tataie intră în casă și se culcă, ies și eu și mă întind pe bancă. Uneori cerul este plin de stele, alteori se adună nori și se face frig. Prin ferestra deschisă, îl aud pe tataie sforăind. Urmăresc umbra trandafirului de dulceață. Apoi se face lumină, încet, încet, iar eu îmi urmăresc pielea topindu-se, dispărând.

În unele zile îmi aduce cineva câte o scrisoare de la tine, și atunci trebuie să mă trezesc. Acum stau cu ultima ta scrisoare în mână și ascult vocea lui tataie, din ce în ce mai departe, în grădină, afară. Dacă ai să-mi scrii în fiecare zi, așa cum spui, nu îi voi mai putea vedea.

Ai visat vreodată că ninge? Ninsorile mele sunt întunecate și grele, fără lumină, fulgii mari caută bezmetic un punct de sprijin, numai eu stau ghemuită pe sanie, singură. Nu-mi scrie în fiecare zi, dragul meu, te rog, nu-mi scrie. Lasă-mi măcar câteva zile pe an, mai ales iarna, să rămân aici, nevăzută, să ies din nou pe ușa aceasta. Ei toți au plecat, știu, dar eu mă voi întoarce întotdeauna. Promit. Acum lasă-mă să închid ochii, te rog.