crud eram și grabnic absolvent al școlii de gramatică, Alesandros
cînd Domnul cu mîna lui m-a luat din palestră
tu vei uita de tatăl tău și de mama ta
ei sînt doar două substantive comune care prin contopire
au dat naștere unui verb
mergi dară acum în caravela încărcată cu mirodenii și cerneluri
dat îți e să vezi țărmurile albe

oho ce vremuri au fost Alesandros!
fericirea adăsta cuminte la picioarele mele
un gușter verde cu coada retezată de căderea aerului
fă-te șoim îi spuneam fericirii și ea sălta pe cerul pleoapei mele
o singură clipire și privirea răsărit peste țărm îmi era
fă-te miros o rugam cu blîndețe – aport aport fericire!
și îndată ghimber tămîie și smirnă se făcea în urma pașilor mei
sunet să te faci rotundo închipuito de tine ziceam cu strunită mînie
fiu fiu fiu e atîta liniște în mine încît vreau să o aud
însă vezi tu Alesandros în ultima vreme uitasem regulile foneticii
din prea multă singurătate prinsesem drag de caligrafie
ce desfătare rostirea numelor cu vîrful peniței și nu cu buzele

de pildă litera O era marea tilda valurile
semnul de exclamare spuma valurilor - ce risipă de respirație!
și pentru că în marea mea îmi doream pești
am inventat două puncte și o curbă închisă
mai tîrziu grafia aceasta avea să se numească restul împărțirii la noi
uneori o pereche de i o asemuiam cu genunchii mamei mele
îi știam după umbra lăsată – o streașină peste lume

într-o zi a venit cineva la mine
- nu nu era plăsmuire aievea era-
scrie-mi un îndemn în palmă a zis
eu sînt partea de vorbire care se cuvine să stea înaintea ta
pentru a da sens mișcării
de atunci singura cămașă pe care am îmbrăcat-o a fost femeia mea
Alesandros

viața mea pare acum
o cunună perlată cu amintiri pusă pe creștetul morții
seara îmi așez capul pe hîrtie ca pe o pernă
adorm mă visez îmbrăcat și mă cred
ce tînăr și frumos sînt văzut de sus doamne!