1. Execuția lui Fuior
Mult s-a chitit Agurița lui Pârău cum să-i facă felul lui Fuior. „Pune-i, fată, ceva în mâncare… Sticlă pisată, că asta nu miroase și va înfuleca sigur. Într-un ceas îl vezi cu zgaibele-n sus!” o povățui Țațaia, cea mai înțeleaptă babă a hudiței noastre. „Carbidul îi sfânt” își dădu cunoscător cu părerea Costache a lui Prună, proaspăt întors de la mină (de fier, cum ținea să sublinieze). Știa bine cum reacționează carbidul cu lichidele pentru că, acolo, îl folosea și la iluminat și la sudură. „Crapă mintenaș” mai zise el, ca să arate că a învățat câte ceva și din graiul altora de când a lăsat sapa plecând la un serviciu bănos („mintenaș” nu se întrebuința deloc pe la noi, giurgeștenii fiind, de felul lor, mai neumblați prin lume). Lucreția, nevastă-sa, era tare mândră de el, mai ales că aducea câteva mii bune de lei numai ca alocație de stat pentru cei șapte plozi. Nu conta că stăteau într-o șură de chirpici acoperită cu câțiva snopi de stuf. Ceva mai brutal, Moronu, ciobanul satului, opină scurt: „Un par în cap și termini bâlciul!”… Dar, pentru că Agurița l-a iubit nespus pe Fuior, nu i-a luat pe nici unul în seamă. Într-o noapte a hotărât de una singură: îl va plăti pe Tăchel, vânătorul satului, să-l împuște. Este, cumva, mai umană moartea prin împușcare. Ca drăcăraie desculță și colbăită din vecini, ne-am oprit brusc din zbenguială, pe la o amiază, când l-am văzut pe Tăchel trecând la deal cu pușca bătându-i-se de șold în mersu-i agale. Ba, ca să fiu drept, ne-am dat iute îndărătul gardurilor bicisnice de durubețe, la mulți tăindu-ni-se răsuflarea. „Dă-l Dracului, cu gioarsa lui, spărie copchiii!” am auzit-o pe Țațaia, și când am văzut-o că merge după Tăchel, în ograda Aguriței, am prins și noi curaj, ieșind de prin cele ascunzători. De la poartă am putut vedea cum Tăchel, cam de la patru-cinci pași, a îndreptat țeava armei către Fuior, care era legat de salcâmul din capătul ogrăzii. În lungile momente până la slobozirea glonțului, bietul Fuior s-a zbătut în chingi de s-a zdrelit dezastruos, până la urmă rana (mortală a) armei arătând mai …elegant decât rănile pe care și le-a provocat singur. Dar, cum de s-a ajuns aici, n-am spus. În tinerețea ei, Agurița (azi – de fapt prin șaptezecișiceva - babă, babă!), lesne cuceritoare de inimi voinicești, era un fel de Miss a spațiului rural Giurgești & împrejurimile. Mulți flăcăi și-au făcut vise închipuindu-și-o alături. Ea, așa cum se întâmplă în asemenea povești din satele noastre, s-a măritat cu al lui Pârâu, pentru că avea ceva mai mult pământ, dar unde îi rămase sufletul nimeni nu știa. Când a fost să cadă borțoasă îi venea să-și smulgă părul din cap. Gândea că un plod ar priponi-o realmente până la moarte de Pârăuani (stătea în aceeași gospodărie cu socrii), visul ei de a trăi vreodată lângă cine îi place urmând să nu mai aibă nici un fel de bază. Mai spera că, așa cum s-a întâmplat în puzderie de atari împrejurări, sarcina n-o să meargă până la capăt. Făcea eforturi de toate felurile, muncind și la câmp și acasă, că poate doar, doar… Și se mai amăgea că nici n-ar fi păcat prea mare în fața lui Dumnezeu, că treaba, fiind multă, tot trebuie făcută, și apoi ea nu umblă ca altele cu buruieni sau leacuri băbești „ca să cheardă”. Tot ce a reușit a fost că a născut în luna a opta. „Prematur”, cum i-a spus Stratenia, moașa de la dispensar. Băiat de două kile și ceva. Se zice că fătul, venit înainte de soroc, o duce dacă se naște la șapte luni. Altfel… Nu se știe ce s-a petrecut în mintea mamei, dar acum n-ar mai fi vrut în ruptul capului să i se întâmple ceva lui Petrișor (cum îl botezaseră pe copil). Însă cu toată îngrijirea și iubirea ei, Petrișor s-a făcut îngeraș, puțin după ce a împlinit anul… Plină de remușcări, Agurița s-a cumințit și a devenit credincioasă activă, nelipsind până hăt încoace de la nici o slujbă a părintelui Grigorescu. Nu după mulți ani s-au dus, câte unul, și socrii și bărbată-su. Apăsată de urât și singurătate, în dorul și amintirea copilului, îi puse numele Fuior motănelului ei preferat. De la un timp se culca numai cu el la sân, nereușind să adoarmă dacă nu-i auzea torsul liniștitor. În câteva rânduri, într-un soi de amestec dintre vis și realitate, s-a trezit cu el în brațe crezând că-l mângâie pe Petrișor. Ba chiar și că-și vorbesc. (Să fie o treabă cu medium? E sfânt motanul? – se întreba și Doamna Elvira, învățătoarea pensionară a satului.) După aceea se închina îndelung și bătea zeci de mătănii. A doua zi dădea plăcinte de pomană copiilor din familii sărace. Cu vremea, însă, după slujbe pe la mânăstiri, posturi și pelerinaje la Sfânta Parascheva, coșmarurile au slăbit-o. Dar, Fuior, poate văzându-se și neglijat cumva de stăpână, începu să-și caute noi îndeletniciri. Pentru început, lua câte un pui de la cloșcă în gură, fugea cu el pe maidan, având grijă să nu-l crâmpoțească, și se juca împingându-l gingaș cu botul. Când puii prindeau pene și aveau putere ceva mai mare, zbătându-i-se mai tare în gură, el îi strunea cu colții. De aici până la a da de gustul sângelui n-a mai fost decât un pas. Din cauza lui, cloștile cu câte un pui sau doi nu mai erau o raritate prin bătătura Aguriței. Curând, cu obiceiul său, Fuior a intrat și în ogrăzile vecine. Făcându-se mare, cât un câine bunicel, stăpână-sa a căpătat un fel de frică de el. Acum nici vorbă să-i mai dea să mănânce din palmă… Băbetul hudiței i-a dat dreptate: execuția era unica soluție. Elvira, învățătoarea satului, s-a abținut să se pronunțe…

2. Blestemul lui Fuior
Dar lucrurile n-aveau să se oprească deloc aici. Moartea lui Fuior a adus, în scurt timp, neliniște și zbucium la întreg satul. Mai întâi a murit Agurița. Și nu oricum, ci în cel mai înspăimântător chip. În ultimele zile de viață povestea că în fiecare noapte i se arată în ușă Fuior, crescut, așa, cam cât un berbece, cu botul plin de sânge și în care are o sfoară, udă de sânge proaspăt, pe care i-o împinge, îndemnând-o cu glas omenesc, ca să se spânzure. Pe undeva, în colțul odăii, lângă icoană, îi vede chipul trist al lui Petrișor. Nu-i spune nimic, dar nici nu arată c-ar fi iertat-o. (Cât să fie de când n-a trecut pe la mormântul lui… Parcă de la Duminica Mare, ori mai încoace…) De spânzurat s-a spânzurat, până la urmă, Agurița. Au găsit-o atârnând de grindă, într-o sâmbătă, pe la amiază, megieșii alarmați că n-au văzut-o scoțând apă și că găinile erau tot închise. Sfoara, însă, era curată, din aceea din care se tăiau baiere pentru saci pregătiți de dus la moară… Cam prin august, când erau în toi cazanele de rachiu cu prune sântiliești, într-o noapte ploioasă, Tăchel primi vizita hoților. Sau, mai bine zis, avea să afle despre aceasta numai dimineață. Că i-au fost furate două damigene pântecoase pline cu rachiu „chicuș”, tras de două ori, n-ar fi fost un capăt de țară. Dar i-au luat și arma, cu tot cu cușca ei metalică, smulgându-i-o din podeaua casei. De lădița cu cartușe, nici urmă. De nici o săptămână trecuse plutonierul de miliție Floceanu, de la „Arme”, pentru control, și-i atrăsese atenția asupra păstrării în siguranță a puștii și muniției. Au băut împreună, i-a dat destul, din toate cele, pentru acasă, urmând să mai treacă doar peste câteva luni. Acum se vedea nevoit să-l anunțe, primul, pe el, de caz. Și, realmente, cum avea să afle de la acesta, chiar era un „caz”. În doar două săptămâni urma să vină în zonă, pentru deschiderea anului școlar, însuși șeful statului. A raporta existența unei arme furate, fie ea și o gioarsă, cum spunea Țațaia, și neelucidarea situației însemna contramandarea înaltei vizite, dar și pierderea unor funcții pentru responsabilii „de resort”. Până seara, casa lui Tăchel și anexele gospodărești erau toate cu josul în sus. Floceanu, dar și alți doi sergenți majori de la comună și-au intrat în rol. N-au scăpat de borfăit și de dat declarații nici vecinii. Dar gioarsa ioc. A doua zi au apărut grade mai mari, inclusiv doi ofițeri de la județ. Acestora li s-a alăturat și un maior de securitate. Au luat-o metodic, cu mai multă știință. Voind a exploata rețeaua informativă, au constatat că aceasta mai mult nu există, „agenții” (informatorii) nefiind decât niște bețivani care, din când în când, ciripeau niște flecuștețe pentru a devia atenția de la ei înșiși. N-a dat rezultat nici interogarea sătenilor ce-și aveau casele lângă haltă ori în vecinătatea stației de autobuz. Nimeni n-a văzut nimic deosebit ca să se poată lega un fir. Gestionarul de la bufetul sătesc s-a dovedit la fel de inutil cu ce (nu) știa, iar preotul a refuzat să se prezinte la „comandamentul special”. Pentru că nu era sezon de spovedanii, l-au și lăsat în pace. Au urmat, apoi, zile în șir în care trupe de miliție, măcar o companie, aduse de la Bacău, au răscolit toate gospodăriile sătenilor, nescăpând nici o glugă de strujeni, fântână, vreun coteț de animale sau pod. Dacă se găsea vreunul să mârâie, ală era. O noapte sau două le făcea la post, pe mâna milițienilor. Vreo câțiva au încasat-o zdravăn. Ba chiar lui Jorj al Nataliței, din cauza asta, zic și azi unii, mai târziu i s-a tras și moartea. De scos, n-au avut ce scoate de la ei. Neamuri de-ale lui Tăchel au spus, pentru că el a păstrat tăcere deplină, că și el ar fi încasat-o rău de tot. Doi vlăjgani s-au rânduit să-l altoiască la tălpi, pe el, om în etate, cu bețe groase cât mâna, o noapte întreagă. În răstimpurile scurte nu se mai gândea la cine ar fi putut să-i fure arma, ci încerca să-și răspundă care faptă a sa l-a făcut să intre în așa păcat. Peste prostiile băbești cu motanul sfânt al Aguriței trecu repede. Dar dacă …

***

După luni bune, un navetist avea să găsească pușca aruncată pe câmp, departe de ultima casă a satului, nefolosită și cu toate cartușele lângă ea. Rugina îi devastase barbar finețea mecanismelor. Tăchel, scârbit, dar poate și superstițios, n-a făcut nici un demers să-și recapete arma. Chiar dacă trecuse și Revoluția… Ceea ce s-a vorbit mai puțin este că, pe finalul perioadei comuniste, cu un an sau doi înainte de căderea dictaturii, șeful statului n-a participat la deschiderea anului universitar la Iași (și) pentru că Serviciul de protecție a demnitarilor din cadrul Securității statului nu putea da garanții în privința protecției acestuia în zonă. Dincolo de faptul că existau informații despre existența aici a unui Front…, o pușcă de vânătoare proaspăt furată nu era un amănunt tocmai nesemnificativ.