Știu aproape tot. Mai am
sã învãț origami.
Plîng. Îi strig mamii:
„Cum sã vorbesc cu florile, mamã?
Și ele sînt ființe vii!“.

Ți s-a-necat corabia cu comori
și nu știi.
Zac pe fund de ocean
frumusețea, candoarea, încrederea și elanul.
Corabia era asiguratã! Ți se dã înapoi
o alta-n care strãlucește banul.

Te trezești într-o dimineațã stîngaci –
ți se spune: e sindromul geamãnului dispãrut!
Unde e fratele meu?! Aș fi vrut
sã ne jucãm nițel…
Dar fratele e resorbit
în lumea din care-ar fi venit,
nehotãrît sã se nascã
(a fost mai înțelept el?).
Pe bolta albastrã
poate mã privește dintr-o stea.

Mamã bunã a mea,
vreau sã vorbesc cu lumina
dar fuge prea repede…
A cui e vina
cã lumea s-a pornit sã își lepede
învelișul de aer,
învelișul de iarbã,
cã Dumnezeu își rîde în barbã
de oamenii-furnici
și-i face din ce în ce mai mici?

Drobul de sare s-a dãrîmat
a venit mîța și l-a luat…
Vom face altul, dintr-un miel blînd
și vom mînca pînã cînd
n-o mai rãmîne pe sãrmanul Pãmînt
nici mãcar un purice…

Vreau sã vorbesc cu mine, mamã,
și n-am despre ce!