M-a creat într-o noapte rece de iulie. Nu m-a terminat. Și-a promis însă că va reveni și mă va desăvârși. Până atunci m-a închis într-un caiet cu copertele galbene, confecționat într-o fabrică de hârtie din Bacău.
În uzina în care bunicul creatorului meu lucrase ca maistru, slujeau cândva peste două mii de suflete. Se intersectau prin schimburi sau n-apucau să se cunoască vreodată. Fiecare avea rostul său. Se ducea conștiincios la serviciu, se întorcea cât să mănânce și să doarmă, ieșea la pensie, dădea o petrecere de rămas-bun, ocazie cu care își invita galant nevasta la dans, apoi, după alți ani, murea. Fabrica uruia nestingherită, producând hârtie de bancnote și hârtie igienică, tot felul de cărți și cartoane. În gările din Adjud și Bacău, scârțâiau șirurile interminabile de vagoane cu bușteni aduși de sus, de la munte. Drezinele cărau mai departe materia primă.
Dincolo, alți oameni aveau alte servicii, alți copii, însă moartea tuturor semăna: întotdeauna, dintr-un motiv sau altul, în urma ei rămâneau socoteli neîncheiate.
Timpurile s-au întors pe dos, fabrica Letea a fost dezmembrată puțin câte puțin, vedeai când treceai cu trenul carcasa uriașă, furnalele care împrăștiau din ce în ce mai rar aburi otrăviți deasupra orașului.
Într-o seară, din cauze neelucidate, bila roșie a ezitat să intre în gaură, oprindu-se în mantă, iar mâna a tremurat înainte de a rostogoli bila albă. Poate nici lumina nu fusese îndeajuns de puternică, poate nici ochiul nu trasase corect traiectoria. Cert este că uzina a fost pierdută la o partidă de biliard.
Eu am rămas aici, între filele acestui vocabular. De o parte și de alta sunt un volum de critică literară și un tratat de apicultură. În față disting un șifonier în care stau agățate patru pălării. Nu cred că mai au întrebuințare. Acum câteva luni stăpânul lor a fost purtat, pe umeri, înspre biserică și groapă. Era bătrânul maistru, bunicul creatorului meu. În casă mai trăiește soția lui, iar în curte un câine roșcat ca o vulpe. Pozele maistrului și ale unuia dintre copii, o fată mult mai timpuriu dusă dincolo, se sprijină de spătarul unei canapele, între două poufuri, în camera de zi.

Sunt două povestiri asemănătoare.
Una este a creatorului meu. Ca peste tot, aici e un subsol în care nimeni nu intră decât ca să ascundă, să sechestreze, să încerce să îngroape. Teoretic, fiecare personaj are acces nelimitat la mintea autorului, deoarece el însuși este un produs al acesteia. Practic însă, e imposibil să acționezi, pentru că îți lipsește liberul arbitru. Coordonatele acțiunilor tale au fost clar delimitate, viața ta e scrisă literă cu literă, nu poți inspira sau expira de mai multe ori decât ți s-a impus.
Nu poți altera mintea creatorului, nu o poți manipula. Însă o cunoști în detaliu, în fond îți aparține, tu și autorul tău o împărțiți. De aici provine prima istorie. Cât timp s-a muncit, încovoiat și a tot chemat inspirația contemplând perdeaua de viță de vie și părul din care rămăsese tulpina cu trei brațe retezate, am avut răgazul, din momentul în care prima literă a descrierii mele o lăsase stingheră pe o foaie, să îl cunosc. Tot de la prima literă a greșit: nu m-a alterat încadrându-mă într-un destin.

Sunt două povestiri.
Una este despre o nouă religie, o acumulare de canoane vechi, de superstiții, de ritualuri, de falsificări ale istoriei. Istoria este rareori exactă sau reală.
Păstrând doar ce folosește și poate subjuga, acest crez înlocuise mentalitățile. Singura transformare. Războiul nu mai prima păcii, ca stare firească a lucrurilor, rigorile se adaptaseră, paradoxal se înmulțiseră, devenind mult mai severe. În mijloc noul dumnezeu împărțea legi, neobosit, din palatul coborât pe pământ, în Strada Aripilor, lângă Piața Armelor, acolo unde am învățat la școală că s-au revoltat locuitorii urbei împotriva femeilor cu umerii goi, închizându-le în burți de viței și dându-le foc.
Acel dumnezeu nou sunt eu. Fiindu-mi puterile nelimitate, personaj creionat vag, uitat într-un vocabular, ies de aici și îmi urmez calea nestingherit. Mi-e teamă doar să nu-și amintească de mine și să revină.

A doua povestire este despre un scriitor căruia într-o seară i-a fugit personajul cu care începuse o carte, lăsându-i în urmă pe masă, în sufragerie, un bilet mototolit. Îi spunea că a luat cu el călimara și îl ruga, dacă nu era prea mare deranjul, să îngroape sub Podul Câinilor cu un Ochi, lângă cazanul împrejurul căruia se adunau orfanii orașului, câteva tuburi cu cerneală. Preferabilă ar fi culoarea roșie, ca să nu dea de bănuit pe stradă, când rănindu-se din neatenție, lumea ar observa că sângerează albastru sau violet.