În toate campaniile electorale politicienii au promis că vor mări salariile, pensiile… dar ce n-au promis. Cei ajunşi la guvernare şi-au dat repede seama că teşchereaua e goală. Conform obiceiului românesc, nu s-au sinchisit prea mult. Au schimbat legea salarizării din 1989, probabil, pe motiv că era comunistă! Atunci un muncitor cu categoria a şaptea câştiga aproape cât directorul. Se lucra în acord. Acum nu mai avem la ce să ne raportăm. Toţi sunt importanţi. Ba, mai importanţi decât ceilalţi. Au mărit lefurile fără să-i intereseze cum vor fi plătite. Justiţia spune că e o putere în stat. “Daţi-ne să nu fim corupţi şi vom fi mai…cum trebuie”. Parlamentarii aleşi ne spun că ei sunt alfa şi omega, şi că o democraţie se ţine cu ceva chin din partea poporului. “Vreţi dictatură?” ne întreabă ei. Medicii ne spun că fără ei murim. Dascălii ne spun că dacă ei nu sunt murim proşti. Administraţia Publică ne spune că dacă ei nu sunt nu avem identitate şi, nici nu putem avea averi. Poliţia zice că ne păzeşte de hoţi. (poate pe hoţi de noi). Si aşa au rămas vreo 2 milioane de negri mititei care trebuie să muncească pentru viitorul României !
Dar muncitorii din salubritate ce să mai zică? Poate ar trebui să facă vreo trei săptămâni grevă. Să demonstreze cât sunt de utili pentru societate. Cred că după trei săptămâni şi medicii şi profesorii, parlamentarii şi administraţia publică îi vor ruga să strângă gunoiul nostru. Şi ei lucrează în mediul toxic, cu focare de infecţie, zi şi noapte, iarnă şi vară. Şi nu au prea multă carte.
Care este mai important în societate? Cum rezolvăm problema? Are cineva o soluţie?

***
Cineva spunea că dacă nu se întâmplă ceva (un eveniment, o catastrofă, un viol sălbatic, creieri pe asfalt, etc) nu ai despre ce scrie într-o comunitate. O situaţie familială - destul de neplăcută - mi-a demonstrat că viaţa lucrează după alte reguli şi îţi pune în palme, când nici nu te aştepţi, subiecte şi motive de reflecţie. De cele mai multe ori amare, dureroase.
În situaţia amintită, fără vrerea mea, am fost pus în postura ziariştilor sportivi! Ei sunt acuzaţi, demascaţi, de cititori că sunt ba dinamovişti, ba stelişti, ba… etc, şi le place la nebunie să admire zgomotos acest paradox, care ar trebui să sublinieze faptul, că fiind acuzaţi din toate părţile, ei sunt, de fapt, perfect echilibraţi şi independenţi. Ca şi cum, dacă fiecare om îţi spune că eşti prost, cretin, idiot, nesimţit şi aşa mai departe, consecinţa firească ar fi că eşti deştept şi frumos. Apăi, nu e deloc aşa şi nici n-ar trebui să fie.
În contextul nostru socio-politico-uman, de un jigodism fără scăpare, cel mai mult mă tem de independenţi, de echidistanţi. Nu există aşa ceva, iar cine se pretinde perfect obiectiv nu are nici o credibilitate. Mai mult, cu cât insistă mai mult să mi se prezinte ca atare, îmi insultă inteligenţa, îşi pierde şi bruma de respect pe care i-o mai port.
Mie nu îmi plac echidistanţii. Echidistanţa este o formă de egoism, de egocentrism. Înseamnă a ignora valoarea celorlalţi, diferenţele dintre ei şi a-i plasa pe un cerc, în al cărui centru stă… echidistantul.
Dar partizanatul nu este o altă forma de egoism? Te încadrezi într-un grup de susţinători ai cuiva şi – automat - de duşman ai duşmanului acestuia. Renunţi la obiectivitate, faci ce-ţi cere grupul, cânţi în corul de laude, ataci la unison, indiferent de fapte, de realităţi, dar eşti la adăpost. Grupul te susţine, te răsplăteşte şi dacă nu-ţi displace să fii –uneori - lichea, te simţi bine.
Cel mai greu este dacă te chinuie simţul dreptăţii, dacă vrei să judeci pe fiecare după faptele lui, să fii obiectiv. Atunci, fiecare tabără te acuză că eşti în cealaltă şi primeşti bobârnace de peste tot. Dacă simţi dorinţa puternică de a nu fi lichea şi îţi satisfaci plăcerea de a spune ce gândeşti, nu este şi asta o formă de egoism, de trufie? Şi, colac peste pupăză, constaţi, uneori, că nu ai avut dreptate, că te-ai înşelat. ..
Până la urmă, poate că tot partizanatul e cel mai bun, chiar şi în forma asta agresivă, câinească. Cel puţin, bine sau rău, se construieşte ceva.
Asta e o temă de reflecţie. Îmi aduc aminte ce-i spunea un filozof stoic din antichitate unui tânăr discipol, care în mod ostentativ umbla zdrenţeros. Tinere - i-a spus filozoful - prin crăpăturile veşmintelor tale jegoase citesc trufia-ţi!
Cum o fi mai bine, Doamne iartă-mă!!!