Prolog

Era o vreme în care oamenii îi spuneau pământului pe nume. Era o vreme când pământul știa omul pe de rost. Era o vreme când omul își despica sternul ca să vorbească.

Ulma era femeia monolit
bărbații aruncau harpoanele în ea
Strângeau în palme lichidul vâscos scurs pe pulpele ei
Ulma !
Ulma !
Femeie
Am băut din tine și-n seara asta
Au să ne crească deltaplane în loc de brațe
Speluca noastră cea de toate zilele
Are să se lumineze acum
Atât cât să simți duhoarea în cerul gurii
Ulma !
Ulma !
Dă-ne ochii înapoi
Și îți vom linge degetele
Cu limbile a mii de huski

Ulma își scotea sânul rotund
Se așeza pe bordură în blana ei de linx
Și țâța ei albă se rostogolea
Peste întreaga mahala
Atârnau țâncii păduchioși
De sfârcul plin
Ulma !
Ulma !
Dă-ne laptele tău
Să adormim cu mirosul lui în nări
Și gura îngropată-n pernă ca-n pielea ta

Ulma !
Ulma !
Sânul tău se izbește de mine ca airbagul unei mașini de lux
Îmi simt gândul strivit în spatele lui
Ulma !
Ulma !
Rupe pânza asta
Pe care te-au răstignit poeții
Să ne suim la tine-n vagin
Ca-ntr-un autobuz londonez
Ulma !
Ți-ai lăsat copita, coarnele
La intrarea peșterii noastre

Ulma!
Respiră cald pe coama mea
Ulma!
Mai poți?