Cristina, unul din lucrurile pe care nu l-am înțeles niciodată este de ce le place oamenilor mari să se fandosească și să se comporte copilărește. Nu cred că ți sa interzis vreodată, implicit sau explicit, să oferi penițe de aur pe Hermeneia. avertismentul a fost în ce privește absența unei explicații pentru gest. și ca să fiu (și mai) deschis cu tine - deși această deschidere și transparență a mea este din ce în ce mai prost înțeleasă pe plaiurile mioritice și nu numai -, deci cum spuneam sînt uimit de atitudinea ta. pentru că am observat că te lăudai cu studii și pregătire managerială. eu nu le am. (eu sînt un analfabet și un ignorant la cam toate capitolele. dar asta e. esențial e că mă simt bine așa cum sînt.) anyway, dacă tot ai școlile astea înalte de manageriat, și dacă bănuiesc că ai fost și/sau ești manager, bănuiesc că ai fi șocată să vezi un senior member din grupul tău că se comportă infantil oferind mai degrabă o imagine copilăroasă a problemei cu pricina. și te-ai gîndi probabil că membrii juniori ar vedea, ar fi expuși la o imagine denaturată și jenantă în loc să vadă un exemplu, un model. pentru că asta este ce văd eu acum la tine. stau și mă întreb și eu, ce o fi trecînd prin mintea unui membru Hermeneia care este liceean și teribilist cînd se gîndește la facilitatea oferirii penițelor și se uită la tine. își zice probabil că este și asta încă o parodie acolo. și că dacă „ăștia cu experiență” și cu volume, și activitate literară babană își permit să ia chestia în dărbacă, atunci probabil că asta e. totul e o parodie manelistă cu un nebun acolo în frunte de-i zice profetu'. uite, asta este ceea ce ne păgubește pe noi pe români. nu că nu am fi isteți, talentați sau harnici. ci faptul că avem un talent fenomenal, legendar de a bagateliza și maneliza (probabil verbul cel mai bun este „a bobadiliza”) absolut totul. numai ca să moară și capra vecinului, dacă nu de secure măcar de rîs.

Un text deosebit de frumos, sensibil, curat, coerent şi sincer. Aşa îl receptez eu. Am citit de multe ori această poezie şi am decis să las un comentariu şi o peniţă. Aşadar, pentru toate lucrurile pe care le-am menţionat mai sus (şi care mi se par esenţiale înt-o poezie), pentru faptul că "zicerea" e clară şi asumată, pentru centrul de greutate al poemului, cei 3000 de ani de om singur. Ce nu mi-a plăcut: sunt momente în care punctuaţia aproape că dărâmă discursul (ex: "Vor aşeza degetul pe semn şi vor spune: aici e!/ Semnul plecării ei."). La citirea cu voce tare se simte. Sau cel puţin eu aşa am simţit. Poate că ar fi benefică o altdel de abordare, să lăsaţi mai multă libertate cititorului, până la urmă...
Felicitări pentru un asemenea text!