La Pedrera - 3 -

Ochii risipiți în toate adâncimile și înălțimile:
- Să nu îmi spui că și ție îți este teamă de ploaie!
Îi ia din nou mâna și-o liniștește:
- Nu, Tamara, eu și ploaia ne iubim, pentru tine îmi era teamă: să nu răcești.
- Și eu o prind uneori mai veselă, dar nu mi-a povestit niciodată despre tine.

Ajunge la ușă, o deschide, dintr-o dată vijelia îi pornește sarabandă prin haine, de jur împrejur apele șiroiesc prin ceea ce îi apare ca un imens deșert străjuit de cavaleri care îl fixează orb, negru, prin vizierele lăsate.
O rafală trântește ușa.
- Cred că va trebui să amânăm pe altă dată întâlnirea cu prietenii tăi, Tamara... par cam fioroși.
- Ai dreptate, întotdeauna se luptă cu norii, mi-au povestit că demult unul dintre ei s-a îndrăgostit de o făptură gri-albăstruie adunată deasupra lor, a încercat să se desprindă de pe acoperiș, dar toată casa a urlat atunci către el...
- Cum așa?
- Vecinii au spus ca a fost cutremur și că uneori marea vuiește așa o dată cu pământul, dar cum să fie cutremur numai aici? Apoi au uitat ca prin farmec și s-au adunat pe după uși urmărind cu teamă, din spatele obloanelor albastre, ploaia șiroaie. Ploua cam ca astăzi, știi?

Îi urmărește privirea, sunt amândoi uzi până la piele, cineva a confundat pământul cu fundul oceanului, pe scările șerpuind printre picioarele coloșilor apa încearcă noi scăpări.

- Și tu de unde știi ce s-a întâmplat cu adevărat? Erai aici?
Glasul lui sună spart, vântul țiuie, se îngrămădește în orbitele întunecate și izbucnește ca gonit de iele, se dă apoi ca pe tobogan pe corpurile mozaicate, caută cu disperare căi să pătrundă în casă, se învârte amețitor în jos, de-a lungul zidurilor, lovește obloanele, sapă în zidurile vopsite ca de război. Abia acum îl înțelege pe Gaudi, culorile acestea toate, amestecul sălbatic în mijlocul unui oraș luptând marea cu munții... toată casa poartă culori de junglă adormită în ajunul unei mari bătălii...
Fata îl privește, dintr-o dată i se pare că nu mai are încredere în el, își smulge mâna din a lui și șoptește calm mai mult către furtună decât către el:
- Nu-i lasă să plece, fără ei s-ar prăbuși...

Nu mai apucă să o întrebe nimic, pentru că a fugit deja către ușă. O urmează, întunericul transformă siluetele din jur care cresc, par să se hrănească din furtună.
Din nou la adăpost, Tamara îl așteaptă, tremură, la picioarele ei s-a făcut deja o baltoacă.
- Ce-o să ne facem acum?
Fără să vrea, își dă seama că așteaptă de la ea un sfat, iar răspunsul ar trebui să elibereze nu numai natura de lume, ci și sufletul lui de întrebările nopților.
- Mi-au promis că dacă vor reuși vreodată să zboare cu ființa aceea, chiar după furtună, măcar unul dintre ei, mă vor lua și pe mine. Poate că ea știe ceva despre mama... și totuși unul singur de-ar fi să lipsească...
- Shhh... am înțeles. Nu trebuie să-mi explici chiar ca oricărui om mare.
Ironic, gura îi este atât de uscată încât vocea refuză să urmeze gândul. Undeva acasă, Dorin doarme cu nasul în pernă. Câteodată suspină, alteori mama îl aude șoptind la tormenta... ella se va con la tormenta...