NOTĂ: Acest text este un preprint al unui capitol dintr-o nouă carte a autorului. Preluare unor idei şi citate din el trebuie să specifice sursa.

§0. Preambul

Sintagma „Moartea ironiei” în postmodernitate îşi face apariţia în USA imediat după 11 septembrie 2011. Este simplu de dat un search pe Google cu: „11 sept death of irony” ca să vedeţi cum a apărut şi a prins rapid sintagma amintită. Şi, odată cu ea, apariţia unor discuţii aprinse despre înlocuirea ironiei cu nostalgia.

Textul de faţă se focalizează pe binomul «ironie – nostalgie» în postmodernitate. Unde, ca şi în alte perioade, ironia şi nostalgia par a se împleti, deşi, secvenţial, exista intervale de timp în care una o domină pe cealaltă.

§1. Ironia

Ironia, la modul cel mai general posibil, propune un înţeles cu totul opus celui afirmat. Ca, de exemplu: afară e un timp mizerabil; norii s-au rupt, plouă cu găleata, rafalele de vânt îşi fac de cap etc., iar cineva, ieşind din casă, exclamă cu entuziasm: „Ce timp minunat!”. Se mai vorbeşte, uneori, şi despre „ironia sorţii”. Ca în cazul în care o întâmplare, mai mult sau mai puţin banală, conduce la o turnură neaşteptată [1]. Alte varietăţi ale ironiei, pe care le vom întâlni pe parcurs, au la bază aceiaşi schemă duplicitară a înţelesului opus celui afirmat (sau crezut) până la un moment dat.

Nu o să vă plictisesc cu o istorie a ironiei. Unele dintre posibilele începuturi, uşor identificabile, le veţi găsi, pentru cine doreşte, în dialogurile socratice ale lui Platon [2]. Cu atât mai mult cu cât denumirea de εἰρωνεία (eirōneia) o găsim în greaca veche. Spre deosebire de „nostalgia” care a fost introdusă, ca termen, mult mai târziu (a se vedea paragraful următor).

În schimb, mă voi opri, pe scurt, la romantism şi postmodernism. Ambele fiind marcate, emblematic, de câte un tip de ironie specific. Ceea ce s-a concretizat prin etichetele: „Condiţie ironic-romantică” şi, respectiv „Condiţie ironic-postmodernistă” («ironic-PoMo» că tot ne plac abrevierile). Şi voi începe cu romantismul deoarece a sa «ironie» premerge şi, evident o influenţează pe cea postmodernistă, ultima devenind mai radicală.

„Condiţia ironic-romantică” este cel mai bine conturată de Ricarda Huch [3]. Era momentul în care psihologia abisală, plecând de la Freud, urmat şi extins de Jung, făcea furori. Iar romanticii, îndeosebi Jean Paul Richter, Hoffmann, Ludwig Tiech şi Karl Solger, teoretizaţi de Friedrich Schlegel [4], lansându-se în discursuri psihanalitice ce frizau, în mod ironic (fără ca ei să dorească probabil şi fiind astfel dublu ironici), nebunia. Discursuri lor te îmbiau, stând în spatele canapelei pe care delirau liber, să cauţi ce se ascunde în spatele unui astfel de discurs. Că, mai târziu, lucrurile au luat o altă turnură în dada şi, ulterior, una programatic-explicită în suprarealism e cu totul altceva [5].

În schimb, „Condiţia ironic-PoMo” , mai subtilă, a mizat pe altceva. Pe o învârtire în gol, sugerând că în spatele unui centru ubicuu («descentrat» atribut/epitet larg utilizat în postmodernism) s-ar putea ascunde «ceva». Şi care, în final, s-a dovedit a nu fi nici măcar un «simulacru» (Baudrillard – Simulation şi Simulacra [6]) sau «ruinele unui vast, impunător Imperiu» (Borges, On exactitude in science [7]). Şi mici măcar «Supraomul» lui Nietzsche, pierdut pe drum. Ci, pur şi simplu, un Nimic existenţial, «auto-referenţial». Sau şi mai tragico-ironic, prin discrepanţa care apare între Haosul (obiectiv?!) şi Hazardul teoriei jocurilor inventată de om – teoretizarea îi aparţine lui Deleuze[8] - mizând pe un „Haos genial” de la Niestzche citire [9]. Precum în „Loteria din Babilon” a lui Borges [10], după cum urmează (rezumativ).

La început, Loteria a fost introdusă, în Babilon, în mod cinstit: cei care câștigau, câștigau; pierzătorii nu pierdeau decât o sumă infimă. S-a considerat că este prea banal. Și în plus, ne economic pentru administratorii Loteriei. Așa că s-a introdus o nouă regulă: cei care pierdeau, erau amendaţi cu o sumă modică. Dacă nu o plăteau, făceau pușcărie. Nici așa n-a mers. Pușcăriile erau pline căci plăţile amenzilor nu se achitau. În curând s-a renunţat la aspectul economic direct și jocul s-a rafinat exploatându-se setea (și nu voinţa) de putere socială, inclusiv satisfacerea altor dorinţe. Astfel, un loz norocos putea să aducă promovarea în tagma „vrăjitorilor” (cei care administrau Loteria), ori arestarea unui dușman, ori întâlnirea cu femeia dorită, etc.; un loz necâștigător putea aduce în schimb mutilare, infamie sub cele mai diverse forme, chiar moarte. Așa a luat naștere o teorie generală a jocurilor. A jocurilor cu miză. Și a apărut „Hazardul”. Un Hazard diferit de intervenţia neutră, obiectivă, a Haosului, fără învins și învingător. Hazardul - pur și simplu un simulacru al acţiunilor Haosului; un simulacru introdus de om; și care a devenit „Pronie Divină”, „Soartă”, „Manipulare” etc. Pentru că acest mod de a lucra pe tăcute, asemănător cu cel al lui Dumnezeu, a stârnit tot soiul de presupuneri. Una dintre ele dădea de înţeles că de mult nu mai există Administraţia Loteriei și că sacra dezordine a vieţilor noastre e pur și simplu ereditară, tradiţională; alta o socotea veșnică și ne învăţa că va dăinui până la ultima noapte, când ultimul zeu va nimici lumea….Alta, prin gura ereticilor care umblau mascaţi, că Administraţia n-a existat niciodată și nici nu va exista. În fine, alta – s-ar mai putea adăuga - cum că Administraţia dăinuie până în zilele noastre, în secret - de unde tot soiul de teorii ale unei Conspiraţii manipulatoare, sinistre, universale….

Atât despre cele două «condiţii (ironic-romantică şi ironic-PoMo)»

§2. Nostalgia

Şi acum, despre nostalgie.

Să vedem ce i s-a întâmplat Lindei Hutcheon, cea care încheie cunoscuta sa carte („Poetica postmodernismului”) - într-un mod pe care nu-l putem bănui de o ironie voită a subtextului, având în vedere stilul doctoral al lucrării, dar cu atât mai ironică - „Este posibil să nu găsim nici un răspuns la contradicţiile [PoMo], dar întrebările care vor face măcar posibil orice proces de producere a răspunsurilor au început cel puţin sa fie puse”[11]. Deci ce i s-a întâmplat când s-a trezit în faţa unei situaţii de-a dreptul neașteptate. Şi pe care o povesteşte cu un umor de bună calitate în [12].

S-o privim pe Linda H. care, cu un manuscris în geanta de voiaj, pe coperta căruia scrie apăsat The Theory and Politics of [PoMo] Irony ediţia a doua, se îndreptă voios-relaxată spre editorul său pentru a-i preda cartea cu ultimele retuşuri pentru a fi publicată. Pe drum, pentru că mai are puţin timp de pierdut până la întâlnire, intră într-o librărie (book store). Primul lucru pe care îi cad ochii –dintr-o evidentă raţiune personală – este poza coperţii unui magazine intitulat The Modern Review. Poză pe care tronează un semn ce ocupă aproape toată pagina, echivalent cu obişnuitul simbol circular barat „No Smoking”; dar care, în locul sloganului respectiv, stă acum scris „Sfârşitul ironiei? Tragedia Condiţiei Post-ironice”. Spuneţi-mi şi mie cam ce va simţiţi…. Probabil, imediat, ca o reacţie de apărare, va privi lucrurile în mod ironic. Dar apoi, răsfoind mai întâi şi apoi citind cu atenţie recenziile de sub copertă va cădea pe gânduri. Cu atât mai mult cu cât, de câţiva ani buni, a tot publicat tot soiul de texte prin care postmodernismul este văzut ca fiind, în esenţă , ironic şi nicidecum nostalgic, cum presupun unele dintre articolele menţionate. Să fie vorba de o schimbare de macaz a PoMo spre altceva? Să fie vorba de o nouă „Condiţie nostalgică?” în cadrul postmodernităţii în care trăim şi pe care, până acum, o echivalam cu „Condiţia PoMo”?

După povestirea acelei întâmplări, inventate sau nu, Hutcheon purcede, într-o nouă lucrare [13], la o analiză a situaţiei. Şi, cum se cuvine, începe cu precizarea termenilor. Voi trece peste „ironia PoMo” pe care în paragraful anterior am încercat sumar s-o schiţez, de altfel acesteia fiindu-i dedicate o mulţime de lucrări, inclusiv ale Lindei Hutcheon. În schimb mă voi referi mai pe larg la termenii de „nostalgie ” şi „nostalgie postmodernă (postmodernistă)” aşa cum o vede Linda H., dar şi alţii.

Mai întâi autoarea se referă la «nostalgie» în general şi stăruie asupra modului în care, istoric, s-a născut termenul, după cum urmează. “Ce înseamnă totuşi «nostalgia»? Sau poate prima întrebare ar trebui să fie: ce a FOST «nostalgia»?” Răspunsul: “Plecând de la rădăcinile greceşti - nostos înseamnă ’întoarcere acasă’ şi algos, înseamnă ’durere’ - acest cuvânt ne sună atât de familiar încât am uitat că el este un cuvânt relativ nou. Acesta a fost inventat în 1688 de un student elvețian de 19 ani în a sa disertaţie medicală ca un mod sofisticat (sau probabil pedant) de a vorbi despre un fel de stare severă de dor, literalmente letală a mercenarilor suedezi care erau departe de spaţiul geografic natal. [O asemenea] definire a nostalgiei a oferit un remediu: întoarcerea acasă sau, cel puţin, obţinerea unei promisiuni în acest sens. “[14]

Este evident, ne spune Hutchenon, că acest sentiment de «tânjire» s-a născut din timpuri imemoriale (probabil ca şi pornirea de «luare peste picior» care, apoi, a fost numită “ironie”). Pentru că, de exemplu, ne putem aminti “de plânsul psalmistului pe malurile Babilonului tânjind după Sion” [15]. Însă apariţia propriu zisă a termenului de “nostalgie” pare a fi atribuită, aşa cum ne informează Linda H., unui timp precis al unui anumit context geocultural.

Adevărata carieră a “nostalgiei” începe însă decalat în raport cu fixarea denumirii ei. Căci lucrurile s-au întâmplat mai ales în prima jumătate a secolului XX o dată cu apariţia psihologiei abisale. Atunci când a început să fie conştientizat faptul că nostalgia nu mai este, pur şi simplu, un dor de o casă fizică ci, mai mult, încercarea de a recâştiga un «timp al tinereţii». Ori deplasarea în timp, spre deosebire de cea în spaţiu, este fizic ireversibilă. “Şi nostalgia devine o reacţie la acest fapt. Astfel se poate spune «Odiseu a căutat să se întoarcă acasă; Proust a fost ’în cătarea timpului pierdut’»”[16].

Deşi paradigma psihanalizei a trecut, în ultimul timp, în plan secund în raport cu alte abordări din psihiatrie şi psihologie, ea îşi face încă marcată prezenţa îndeosebi în filosofia analitică. Bkhtin [17], unul dintre contributorii de marcă la analiza dialogului, vine cu o interpretare psihanalitică extreme de sugestivă, remarcată şi de Linda Hutchenon, în legătură cu nostalgia, văzută ca un dialog purtat cu noi înşine, între prezent şi trecut, atunci când vorbeşte de o “inversare a istoriei”. Căci, în esenţă, Bakhtin spune că idealul care nu a apucat să trăiască, este acum proiectat în trecut. În acest fel, nostalgia îşi relevă, ca şi ironia, o duplicitate, dar de altă natură. Ea vorbeşte, dialogând cu ea însăşi, despre un trecut idealizat de pe poziţiile unui prezent mizer. Sau, cu alte cuvinte: istoria nu este ceea ce s-a întâmplat ci ceea ce credem (mai mult sau mai puţin idealizat, dar, de multe ori, cu un scop precis, în numele unui anumit “ideal” discutabil) că s-ar fi întâmplat. Aceasta revine la (devine consistent cu) un simulacru în notaţia lui Baudrillard [18] adaptat la mecanismul nostalgiei şi interpretat de mine poate într-un fel care nu i-ar fi convenit în totalitate autorului citat. Şi anume că procesul cuprinde următoarele etape: (1) la început, în trecut, reprezentarea în subconştientul colectiv a fost o reflectare/mascare/ pervertire a unei realităţi de bază; (2) apoi, printr-o nouă reflectare de ordin doi, de data asta asupra primei reflectări memorate, s-a mascat/pervertit şi mai mult realitatea de bază, ajungându-se la mascarea absenţei unei astfel de realităţi; (3) o nouă şi ultimă reflectare de ordin trei ajunge să nu mai aibă nici o relaţie de nici un fel cu realitatea de la care s-a plecat devenind, pur şi simplu, un simulacru. Astfel, ultima reflectare-simulacru în subconştientul colectiv şi/sau individual este cea care, până acum, este chiar ultima şi cel mai recent memorată, estompându-le pe cele anterioare.

§3. Întrebări deocamdată fără răspuns

Am încercat, în paragrafele 1 şi 2, să mă distanţez – şi nu ironic – ci să privesc lucrurile, să zic, «obiectiv», luând în considerare diversele puncte de vedere fără a mă ralia unuia sau altuia dintre ele. Lucru cu care nu erau obişnuiţi cei care mi-au urmărit, de o bună bucată de timp, textele.

Revin, într-un fel ironic, la vechiul meu stil, întrebându-mă: oare atunci când mă referam la «simulacrul» unei «realităţi de bază», despre ce fel de «realitate» vorbeam? Ca de exemplu, în anecdota ce urmează. Ci că, pe vremea comunismului, undeva în Europa de est, cineva, membru de partid convins, este trimis în vestul capitalist pentru a încheia o afacere economică. După un timp cei care l-au trimis primesc următorul scurt mesaj: “Încheiat afacerea în condiţii avantajoase. Ales Europa liberă”. Cei rămaşi acasă, strânşi într-o şedinţă pentru a-l înfiera cu mânie proletară , se trezesc cu el intrând pe uşă. Stupoare. Unul dintre ei, trezindu-se din interzicerea unanimă, întreabă: Ce-i cu tine aici? Cum adică? Păi n-ai zis că ai ales Europa liberă? Dar voi la care v-aţi gândit?

Nu vreau să spun, acum, la care «Realitate» m-am gândit. Pentru cei curioşi îi trimit la ultima parte din cartea mea “Dincolo de ironie şi ironismul [PoMo]” [19], parte care poată acelaşi titlu ca şi cel al cărţii. Ceea ce pot spune este tot sub forma unor întrebări, pe care nu le consider deloc retorice: “Ore «realitatea» subconştientului colectiv este, în totalitate, chiar o «realitate de bază»? Acest subconştient colectiv nu conţine cumva o altă Realitate ocultată, mult mai adâncă decât cea investigată până acum; la care, totuşi, am putea avea acces măcar şi numai indirect, fiind sugerată în mod metaforic, prin comparaţii cu acest termen lipsă, diferită fundamental de cea PoMo ; sau, mai bine zis pe baza unor simboluri autentice care, sub aparenţa unui «văl» oferă şi o nebănuită transparenţă [20]?”

Dar asta este o altă problem pe care nu mi-am propus s-o abordez în acest text.

De asemenea, îmi propun ca în alt text să arunc o scurtă privire, din punctul de vedere al ironiei şi nostalgiei, mai precis – din punctul de vedere al unei „ironii nostalgice” sau „nostalgii ironice” asupra peisajului actual al liricii noastre, aşa cum acesta apare, mai ales, pe site-urile culturale interactive. Şi aceasta deoarece literatura, în general şi lirica, în special, sunt mult mai sensibile şi dinamice în legătură cu o schimbare accelerată a zilelor noastre.

NOTE

[1] Astfel doi fraţi, complet diferiţi din multe puncte de vedere, inclusiv (aparent) ca vârstă îşi întâlnesc, peste ani, mama de care fuseseră despărţiţi din copilărie (lucru relativ banal prin frecvenţa mare a repetiţiei unor astfel de situaţii). Şi află – ironie a sorţii – că sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât gemeni.
[2] Şi zic «socratice» pentru că există dialoguri în care Platon nu e Platon, ci Socrate. Şi altele când Platon este el însuşi. Iar atunci când e vorba de Socrate, acesta, făcându-se naiv, îşi ia peste picior interlocutorii.
[3] Ricarda Huch, Die Romantik Blűtezeit, Ausbreitung und Verfall, ed. RainerWunderlich, 1951, tradusă în română de Viorica Niscov sub titlul Romantismul german, ed. Humanitas, 2011; ca şi Vera Călin, Romantismul, ed. Univers, 1970 şi Savastie Baştovoi, Ortodoxia pentru postmodernişti, ed. Cathisma, 2007.
[4] Søren Kierkegaard, AF EN ENDNU LEVENDES PAPIER. OM BERGENBERT IRONI, UNDG. … ed. Gads Forlag, 1997, tradus de Ana-Stanca Tabaraşi în română sub titlul Opere, ed. Humanitas, 2006.
[5] Pe la noi, printr-o sincronizare întârziată cum suntem obişnuiţi, apare o astfel de teoretizare programatică în onirismul estetic care are, totuşi, scuza de a fi fost augmentat, «modernizându-se» cu absurdul dar şi deschizând noi perspective spre ceea ce s-a numit postmodernismul românesc al generaţiei ’80. A se vedea, în acest sens, cel puţin Mircea Ivănescu cu al său «prozaism» introdus în poezie (care numai prozaism nu este).
[6] Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation, translated by Sheila Faria Glaser, ed. Ann Arbor The Univetrsity of Michigan Press, 1994.
[7] Jorge Luis Borges, On Exactitude in Science in Collected Fictions, translated by Andrew Hurley, ed. Penguin, 1999
[8] Giles Deleuze, The Logic of Sense, ed. Columbia University Press, 1991.
[9] Frederich Nietzsche, Fragmente postume, ed. Aion, 1999.
[10] Jorge Luis Borges, Proză completă, vol. 1, ed. Polirom, 2006.
[11] Linda Hutchenon, A Poetics of Postmodernism, History, Theory, Fiction, ed. Linda Hutchenon, 1988, tradusă în română de Dan Popescu, sub titlul Poetica postmodernismului ed. Univers, 2002, p. 363.
[12] Linda Hutchenon, Irony Nostalgia, and the Postmodern,ed. University of Toronto English Library, 2002.
[13] Linda Hutchenon, Op. cit.
[14] Ibid.
[15] Ibid.
[16] Ibid.
[17] Mikhail Bakhtin, The Dialogic Imagination: Four Essays, ed. Michael Holquist, 1981, Trans. Caryl Emerson and Michael Holquist. Austin and London: University of Texas Press. [written during the 1930s]
[18] Baudrillard, Op. cit.
[19] Gorun Manolescu, Dincolo de ironie şi ironism – Plecând de la discuţii virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo, ed. Paideia, 2010
[20] René Guenon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre, precum şi Sergiu AlGeorge, Arhaic şi universal, ed. Eminescu, 1981 care vorbeşte despre o „Logică a simbolurilor” diferită ca de la cer la pământ de ceea ce postmodernistul Jaques Lacan propune în „Legea identificării simbolice”