Nu știu de ce, atunci când mă gândesc la neamul meu, primul gând care îmi vine în minte e legat de o frază din „Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade. Acolo, personajul principal, Ștefan Viziru, îi predictează iubitei sale, Ileana, că va îmbătrâni departe de țară, înconjurată de nepoți care nu vor înțelege o boabă din limba românească. Fraza lait-motiv m-a urmărit multă vreme și a supravețuit sub forma unui topos cultural chiar dacă în mai bine de două decenii punctele de referință legate de traiectul istoric al nației mi s-au modificat de câteva ori. Destinul labirintic al eroilor lui Eliade a căror dramă se întinde din perioada interbelică până după al doilea război mondial, este, la modul generic, traseul lăuntric al românului post-decembrist. Sinuozitatea nu este legată doar de migrarea peste hotare sau, mai bine zis, aceast exod este doar una din consecințele dezrădăcinării neamului. Pierderea unei identități, fie ea forțat și artificial construită de regimul naționalist-comunist până în 1989, a determinat începutul unei căutări cu sens de recuperare a unor valori considerate imuabile. Nevoia de siguranță cu elementele ei prozaice, cotidiene: casă, slujbă, hrană, pensie, etc, s-a împletit cu avântul spre cucerirea spațiului religios, interzis vreme de decenii unor explorări publice, realizate metodic. Samizdatul epocii materialist-dialectice a luat, brusc, forma unei avalanșe de publicații, conferințe, procesiuni, pelerinaje religioase, care au antrenat zeci de milioane de oameni și au sfârșit prin a plasa Biserica în vârful topului încrederii românilor în instituțiile publice. Deplasarea centrului de greutate de la autarhismul politic al perioadei de dinainte de 90 către perenitatea Bisericii a produs, cum era și de așteptat, un conflict între ideal și lumesc. Latura pragmatică cu efecte directe în plan social pe care teoriile lui Max Weber au impus-o în lumea vestică, respinse ab initio de către intelighenția ortodoxă românească, a rămas marea dilemă și marele neajuns al comunității. Din punctul meu de vedere, filantropia reprezintă recunoașterea unei nevoi și nicidecum rezolvarea ei. Asupra necesității acțiunii filantropice a Bisericii, nu mai are sens să discutăm. Problema care se pune este legată de faptul că filantropia ar trebui să se producă în păturile periferice ale societății, acolo unde statul chiar nu poate sau nu vrea, varianta a doua fiind cea de reținut, să rezolve probleme de ordin social. Ori la noi, societatea în ansamblul ei, tinde să aspire la un model filantropic. Situație în care nu s-ar produce decât înlocuirea statului generator de asistență socială promovat politic până prin anii 2000, prin cel filantropic cu iz ecleziastic. Între modelul socialist și cel capitalist, România aderă la un model sui-generis în care valoarea inițiativei liberale, în sens economic, nu mai are nici un sprijin sau se reduce la un minim propagandistic.
Întors recent dintr-o vizită de la părintele Iustin Pârvu, celebrul duhovnic al mănăstirii Petru Vodă, mi s-a întărit ideea că românii sunt mai debusolați ca oricând. Sute, mii de oameni, și nu doar ortodocși, trec zilnic, și mai ales în Post, prin chilia arhimandritului cerându-i să se roage pentru diverse probleme. Unele dintre aceste cereri vizează scopuri atât de pământești sau caută soluții la probleme atât de minore încât te și miri cum oameni în toată firea, unii dintre ei medici sau profesori, bat atât drum și cheltuiesc atâta energie ca să afle răspunsuri pe care propria rațiune le pote oferi la o sondare atentă. Rolul duhovnicului rămâne, în viziunea mea, legat în primul rând de problemele sufletești. De cele subtile asupra cărora ochiul nedeprins cu taina și rugăciunea nu poate privi. Și ca o consecință a sondării lor- o rezolvare a celor materiale, trupești. Pentru că așa cum spunea fiul filozofului Constantin Noica, monahul Rafail Noica: „Totul se leagă și se dezleagă în duh”.
Desigur, părintele Iustin are răbdare egală cu toți, deopotrivă, indiferent de natura cererii petentului. Exodul acesta la stareț este pentru mine echivalent cu cel de peste hotare. Cu diferența că cei care pleacă în străinătate par să fi renunțat total la ideea de spiritualitate, pe când cei care emigrează în propria lor țară se mai agață, în cădere, de aura unui venerabil călugăr...
Dar pentru că tot religia ne învață că de câte ori cădem, trebuie să ne ridicăm, neamul care vrea să supravețuiască e sortit să se ridice pe urma propriilor săi pași de cenușă. Și să înțeleagă că Dumnezeu i-a oferit, potențial, toate darurile de care are nevoie ca să-și împlinească destinul material sau spiritual. Iar a crede că Biserica, oamenii ei îmbunătățiți, oferă soluții la orice, fără efort personal, e o dovadă fie de credulitate, fie de lene. Totuși oamenii nu își vor depăși niciodată dihotomia trup-suflet prin vorbe goale. De altfel, chiar Iustin Pârvu îmi spunea că: „Nu îi poți vorbi omului despre Împărăția Cerului, dar să-l lași cu burta goală până acolo !”
Poate că într-adevăr istoria ne-a silit să accentuăm ca neam, latura epică a destinului. Însă aceasta nu înseamnă că nu suntem răspunzători, în parte, pentru fiecare faptă sau cuvânt mărunt pe care îl facem. Pentru că: „ De nu veți fi stâpâni pe cele mici, nu veți ajunge stăpâni nici pe cele mari ”, ne avertizează Iisus.
Oricât am încerca să punem eșecul nostru pe seama instituțiilor, omul, făptura micșorată cu puțin față de îngeri, cum spune psalmistul David, îşi poartă în el însuşi destinul glorios. După 23 de Sfinte Paște celebrate în libertate deplină, pomul nostru are roade mai puține decât am fi tentaţi să credem atunci când ne numărăm bisericile și catedralele. Credincioșii sunt convinși că dacă au contribuit, ceea ce e foarte normal să facă în fond, la înălțarea unui lăcaș de cult, e suficient pentru a se mântui. Că pot trăi apoi oricum pentru că ei și-au făcut datoria, și-au spălat păcatele pentru câteva generații. Trebuie amintit și faptul că unii dintre ei au fost milostivi din postura de șefi de instituții publice, deci tot pe banii noștri, ceea ce nu îi oprește însă să se considere ctitori și apărători ai valorilor creștine. Iar alţii, din ceea ce au furat, par bucuroși să dea înapoi, sub forma daniilor, în văzul televiziunilor, adică atunci când știe dreapta ce face stânga și viceversa. Iar poporul „crede și nu cercetează”.
Uneori am senzația că ni se potrivește, ca motto, tot un citat din Mircea Eliade.
„După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă, o viață care nu putea fi al lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată”.