Să nu crezi că eu plâng; plânsul e pentru poeți și copile.
Deși, mărturisesc, în ultima vreme ca un lunatec luna cu orele privesc.
Îmi amintesc geamătul tău. Și îmi vine să râd.

Râsul unui bărbat singur, în grădină, cu tălpile goale.
Tu știi că stau neclintit lângă țărâna proaspătă, înfipt în hârleț?
Am un orbete care-mi mănâncă florile. Asta e. De un an mă tot lupt cu el.
Am să-i despic vara asta unsuroasa-i căpățână cum lovești cepul unui butoi cu vin negru.
Nu primi cu scârbă mâinile mele, voi reuși într-o zi.
Oamenii sunt nebuni pe aici. Le-aș putea spune:
Cea care-mi linge mâinile e sora mea. Vino

pe întuneric, peste o mie de clopoței voi asculta cu urechea
lipită de pântecul tău. Îmi vei dărui un copil, dimineața.
În trei zile, va crește cât alții în trei ani. Apoi, peste încă trei,
va avea proprii copii, alergând pe un câmp mare de flori – pântecul tău.

Vezi ce aberații pot scoate într-un minut privind luna? Asta pentru că azi
Când ai întrebat: ești ok?
Eu am zis: sunt. Și tocmai murisem.
(ca să vezi, mortul vorbea)

Prin păr își trece luna descărnate crengi, ticul poetic, ancestral.
Mi-e dor să te

În altceva nu mai cred.
Cum ar spune Isus:
“ceea ce trebuie să faci, fă repede”