Marius, s-a notat.

Mădălina, aici "n-as zice, n-am fost nicodata in stomacul un taur dar banuiesc ca sucurile gastrice actionand pe trup trebuie sa dea cea mai buna experienta agonica traita vreodata" faci o confuzie ori intepretezi eronat. Taurul sicilian era o metodă grecească de tortură. N-are nicio legătură cu sucuri gastrice. Oricum, zâmbetul mi-a rămas.

În legătură cu patetismul - nu ştiu câtă lume e la curent că, aşa cum există poezie romantică/ simbolistă / fracturistă/ introspectivă /cerebrală/ de stare etc, tot aşa există şi poezie patetică. Şi această poezie patetică nu are absolut nicio conotaţie peiorativă. E o, să-i spunem, specie. N-am să lungesc discuţia pe acest subiect - cine vrea, n-are decât să se intereseze. Am să mai spun doar că, în foarte multe cazuri, din teama sau neştiinţa de-a păstra echilibrul emoţional la nivel de expresie şi fond, apar nişte monstruozităţi de texte-mutant de ţi se încreţeşte părul. Scriitorul/ poetul nu mai are curaj să fie el cu ale sale cuvinte fără să încarce expresia cu zece găleţi de glet bombastic, fără să şocheze metaforic, fără să frazeze rutina, fără să ocolească jumătate de pagină pentru a ascunde în jumătate de virgulă un sfert de sentiment. Exprimarea clară a devenit o ruşine. Trăirea trebuie căutată cu magnetul, printre tonele de fier lexical. A devenit o modă să fim nişte sensibili în costume de oţel. Textul supercriptic, ambiguu până acolo unde poate fi reţetă de negrese, carte de coduri poştale şi epopee în acelaşi timp, cu ecouri wow, volane şi motoraşe, textul tehnic, încărcat cu pipeta dexisto-pomo - texte de acest gen nenorocesc poezia veritabilă. Cel puţin asta e părerea mea.
A nu se înţelege greşit! Eu nu susţin că ar trebui să ne dezbrăcăm, în public, până la suflet, dar nici extrema. Trebui să păstrăm măsura, aşa cum trebuie să facem distincţie clară între discursul patetic prin atitudine lirico-expresivă, şi discursul patetic prin stil.

În rest, sunt de acord cu tine: nu ai înţeles mare lucru, iar eu nu am scris un text genial.