Locul nu contează, e cât mai departe, cât mai străin,
se îmbracă plopii cu întuneric sărat,
vântul desface ţolul ca pe un plic cu şuviţe vinete,

oţelul tremură muzică veche şi cultă,
lângă peron, în crâşma unde se beau oameni,
cineva pune scaunele pe masă şi mătură;

se întârzie sau poate se ajunge prea devreme,
galbenul electric amestecă aerul cu sângele,
în gura tunelului, bărbatul în carnea goală,

un câine îl hrăneşte cu oase de porumbel,
mănâncă subţire, umbre alb-uleioase îi cad printre dinţi,
câînele şi bărbatul încep să danseze;

bezna îşi aprinde pipa de ceaţă verzuie,
din tunel, femeia cu păr de sticlă cară pielea pe umeri,
din pieptul bărbatului, globul de fum, sfărâmat.

– Mai vine pasărea aceea, să-ţi doarmă între palme?
– Deloc. Pereţii pe care ai scris n-au întrebat de tine.
Câinele îi linge rotund pe pulpe, apoi se joacă cu o piatră.

Bărbatul îşi ia pielea pe el, femeia înghite globul,
dimineaţă îşi pocneşte lung încheieturile ruginite,
nu se mai priveşte nimeni cu nimeni.

Cadru larg cu tren spintecând soarele plin de bube,
doi oameni merg invers, şine şi tunel între ei,
fiecare duce în braţe o jumătate de câine.