În mașina 335, merg spre Piața Aviatorilor. E duminică și mașina e aglomerată. Mă urc prin față, ajung în dreptul scaunelor unde - în vremurile de demult - ședeau persoanele în vârstă.
Nu râvnesc la vreun loc, simțindu-mi „vârsta biologică”, cum ar zice unii nutriționiști, mai tânără. Dar mi-ar plăcea să mă pot ține relaxat de o bară. Nu prea pot, că între mine și bară e o paporniță uriașă, întinsă pe orizontală. Mă chinui eu așa nițel, când o doamnă blondă și binevoitoare, așezată pe scaunul de care mă țin mă observă și - compătimitoare - îmi spune că nu e geanta ei. E a domnului de lângă ea. Aude și el, le sugerez s-o așeze între ei, că se mai îngrămădau și alții spre bară. Îl ajut să o recupereze, omul o ia în brațe. OK. Mi se face milă de el privindu-l, pare a fi tare nevoiaș.
Eliberarea locului permite unui tânăr cu jachetă de piele să vină lângă mine.
Mai mergem un pic și, deodată, aud cum doamna respiră mai să se sufoce. Tînărul îi acoperise capul cu jacheta lui de piele, descheiată, că era cald. Da el nu observa. Recunoscătoare că m-a ajutat cu papornița, o ajut și eu pe doamna blondă să se elibereze. Tânărul simte ceva. Îmi cer scuze, doamna îi surâde cu toată fața, îi explică ce s-a întâmplat și adaugă: Dumneavoastră nu aveți nici o vină! Uimit, tânărul privește și el recunoscător spre doamna. Nimic nu poate zice, de mirare - probabil.
Apoi el, tânărul în jachetă de piele, vede un scaun pe dreapta în față, se repede spre, e chiar lângă, când apare un bătrân cu o tichie pe cap. Încă sub influența carismei doamnei blonde, tânărul îi cedează zâmbitor locul bătrânului.
Dar... fatalitate, lângă acest domn apare o bătrânică suavă, tocmai s-a urcat și ea prin față și cu glas pierit zice ceva. Eu nu aud decât vocea tunătoare a bătrânului domn: Vreau să stau, dracului, pe scaunul ăsta!

Orice influx carismatic are o limită de propagare, îmi zic în gândul meu. Prin fereastră îmi zâmbește - palid - soarele tomnatic al dimineții.