Nu sunt un specialist în manifeste literare. Cu atât mai puțin în comentarea lor. Dacă am citit, în devenirea mea, 10 asemenea inițiative, având un rictus, involuntaro-pesimist, care îmi exprima gândurile.
Cu Boierismul, la rândul său, am petrecut o experiență inedită. La o primă lectură, am avut impresia că trăiesc un moment de fraiereală. Ca în clipele când gestionara unui butic te privește în pupilă și îți comunică, în zecimale, prețul eronat. Exact cum se întâmplă și în realitate, nu știi care îți va fi reacția. Dacă o minte strălucită sublinia ca „adevărate modele de stil: înjurătura, telegrama și epitaful”(E.C), e greu de ales între a fi literar, au ba, la o primă întâlnire, în termenii amintiți, cu un text rezonabil care se remarcă prin aspecte frumos transparente, e ca și cum ai fi imparțial cu tine însuți. Nu sunt un poseur. Nici semnatarii de care vorbesc nu sunt. O vreme, am lăsat caracterul discutabil al manifestului literar, și am încercat să trec dincolo de o formă textuală, de unele carențe. Și am constatat că gestionara era de bună-credință.
Boierismul este sapid, atât în demers cât și în irecuzabilitatea sa. Însă haidem să purcedem pe cele scrise.
„A venit timpul(aici se impune mesianismul Boierismului) să gândim și să scriem boierește(deci până acum, ori gândeam dar nu scriam boierește, ori scriam dar nu gândeam boierește, ori, și mai rău, gândeam și scriam țărănește, sau într-o altă formulă surclasată de clasa nobiliară chemată la arme) : cu forță, vigoare, eleganță, evghenie, culoare(de aici reiese cum s-a scris până acum în viziunea manifestului: cu slăbiciune, apatie, vulgaritate, ordinaritate, monocrom, pauvre alte curente antecesoare) . Noi ne propunem să cultivăm atât literaritatea, cât și literalitatea poeziei(cred că se particularizează sau particulirizează prea devreme). Înțelegem să valorificăm poezia enunțiativă dar și pe cea cu încărcătură stilistică(e drept, nimeni nu a mai făcut-o până acum!). Ceea ce ne interesează este originalitatea(e drept, până acum nu s-a urmărit acest aspect în literatură!) , repudierea rețetei(ceea ce nu e totuna cu adoptarea originalității) , torpilarea manierei(aici chiar sună fain, războinic!). Scrierea după rețete impuse, nici măcar inventate, a buruienit literatura română în ultimii cincisprezece ani(ca și cum generațiile anterioare au șomat, ce trist!). Noi cultivăm ruperea de ritm, viteza, realismul și transfigurarea.”(e drept, nici un scriitor nu a mai făcut-o până acum, în nici o operă, dar’mite capodoperă condamnată la fluența ritmului etc.)
Și pentru că diasirmul este opus stării de isihie în care se revarsă Boierismul, vom mărturisi, pentru a nu induce în eroare cititorul, că subscriem acestui manifest literar, pe care continuăm a-l diseca întru folosul tuturora.
„Ajunge cu vasalitatea față de poezia americană, vasalitate întărită de incultura lingvistică, de fonfăirea unei brume de engleză americană și de lipsa deschiderii spre alte limbi străine(perfect de acord, dar oare nu se generalizează iar?). Vrem să ne întoarcem la marea literatură europeană, la ordinea și la sistemul apusene și la vigoarea ontică și ontologică a personajului literaturii din est(adicătelea să fim un link spre apus și altul spre răsărit, să combinăm în noi valoarea, pentru că spațiul autohton e searbăd… însă e necesară întoarcerea… sau înaintarea ?retoric, deh!). E necesară recuperarea inspirației de natură universală, relansarea spiritului estetic – spiritul care știe să detecteze frumosul oriunde s-ar ascunde el(de ce trăim, oameni buni, cu impresia că frumosul se ascunde? sau suntem sub inspirație și uzităm figuri de stil la greu?). Avem nevoie de o artă fără artificii minore, fără încărcătură stilistică prezentă ca balast(cred că se știe care e diferența dintre artă și pastișă, sau există o artă cu artificii minore și...balastul menționat ? eu cred că aceea nu e artă, bibicule!). Textul este suportul mesajului(iată o revelație!); distanța dintre semnificant și semnificat trebuie micșorată(e o problemă a comunicării, în general, mai apoi a artei). Construcția operei să fie tensionată prin dinamismul scriiturii(să ne bucurăm că sticlele au dopuri!).” Deja… unii mă cred duplicitar. Ha! Stați să vedeți!
„Vrem să vedem tendoanele și mușchii poeziei(pe mine fragmentul acesta mă duce cu gândul la hipism, ca și cum poezia ar fi o biată iapă; se vede că nemulțumirile sunt în zona poemelor, genul dramatic este complet neglijat). Sarcasmul se cuvine completat de umor și ironie(da, bună rețeta !). Votăm pentru ironism, așa cum a fost el teoretizat de R. Rorty(aici ar urma o paranteză mare, dar lipsește cu desăvârșire), conștienți că trăim într-o lume a contingențelor(e ok ! deci onirismul rămâne în plan artistic, ne-am liniștit !). A sosit momentul renașterii poeziei, a lirismului, a erosului, a misticismului, a vrăjii, a basmului și a blestemului(trăim vremuri mesianice again !). Să tranchilizăm arta schizofrenică!(eu zic să o torpilăm ! nu ? parcă e mai sigur ! ca pe manierism.) Nu înțelegem să ne întoarcem la rigiditatea ierarhizantă a modernismului(nu vrem, că de înțeles... sau nici ?). Propunem anihilarea haosului(cei mai războinici boieri, parol !) adus în ultima vreme de postmodernism, prin avansarea dinspre periferie spre centru(strategie, dar tactica ?). Destul s-a zăbovit în flegma periferiei(plastic, dar nu recunosc evghenia aici).” Și solilocul continuă, monoton, ca o litanie bâlbâită de un popă bătrân mirosind a mucenici.
„Aprobăm vitalitatea mahalalei, nu dezlânarea periferică(just! să centrăm, ca la fotbal, F.C. Mahalaua!). Să spulberăm iluziile iluministe ale modernismului, prin dislocarea centrului sau prin multiplicarea lui!(perfect de acord! spulberarea prin înmulțire.) Fără să ne îmbătăm cu apa rece a transmodernismului(prietenii știu de ce!), noi zăbovim, temporar, într-o zonă neutră(din moment ce aici se propun soluții, de ce zăbava asta, nenicule?). Până la ieșirea din haos(lamentație optimistă, pă cuvântul meu!), să trăim cel puțin(e ca o consolare plină de viață!) un postmodernism monumental(aha, numai să nu ne obișnuim cu… monumentalul, până la Boierism!)! Sensul ascendent al volutei este cel care ne stârnește stihia artistică.”(aici subscriu!) Iată că subsemnatul se îndulcește pe parcursul lecturii manifestului, reticențele topindu-se, ca un drajeu, atât de benefic diabetului, ce poate că va întârzia în niciodată.
„Noi nu avem mentori interesați de puterea din administrația culturală, care inventează și pun în circulație nume doar pentru ca acestea să le devină mai târziu vasale, nici critici al căror entuziasm are surse în complexele de notorietate față de colegii lor de generație(de-a dreptul încântat!). Ne simțim atașați de literatura română, clasică și contemporană, nu o negăm pentru a atrage asupra noastră o nefericită, în realitate, atenție(ei, iată o lecție de moralitate în arealul eșichierului!). Ne bucurăm de prezența lângă noi a scriitorilor care sunt sau nu încadrabili celor trei importante generații, validate valoric, cu care împărțim contemporaneitatea, generațiile ’60, ’70 și ’80.(un pic de confort, un pic de politică inofensivă…) În preajma lor, nu simțim nici frustrări și nici angoase(dar, ar fi cazul ?!). Canonul este reperul valoric de la care plecăm pentru abordarea inovației.”(perfect rezonabil! subscriu!)
„Ca principiu, atunci când va trebui să contestăm ceva, vom avea în vedere acțiunile, ideile și proiectele celui care ne va determina să o facem(foarte bine gândit, aproape ca șablonul „sărac dar cinstit”!) . Nu vom contesta valoarea lui culturală, așa cum se face acum pentru a ieși cât mai ușor dintr-un complex al legitimității. Acest lucru se va întâmpla numai când noi vom fi contribuit mai mult decât el la patrimoniul literaturii române.”(clar!)
Deci, iată cum vor fi tratați „contestații”. Prin urmare, vor avea parte de o judecată dreaptă în sfârșit și înțeleaptă în aceeași măsură, fapt lăudabil în toate timpurile literare.
„Arta boierească este o artă de conac, generoasă și masivă. Nu spiritul de gașcă, îngust și laș(morbipar, aș adăuga eu), ne reprezintă, ci reverența față de valoare, sub orice chip s-ar înfățișa ea(admirabil !). Boierul este un cavaler, un aristocrat(deci aprobăm istoria). Trăsătura sa distinctivă este încrederea, remarcată și de Nicolae Steinhardt la Iisus Hristos, atunci când vorbea despre indulgență. Boierul impune prin disprețul față de invidie și lingușire(se vorbește de paradigma termenului « boier »). Pentru noi, contează ideile de prietenie, fidelitate și detașare de meschinăria machiată artistic(bravo !). Boierul nu este un dandy sau un fițos arivist(așa se pare !). El este un agon, gata să piară luptând pentru convingerile și principiile sale. Boierul este cel care scrie puternic, gândește liber și nu suferă de complexe. El este dezinvolt atât în salon, cât și în mahala.”(dar sunt convins că preferă salonul, ca loc de manifestare a dezinvolturii sale). Iată cum, benevoli, acceptăm acest impetuoso al scrierii de față, reflectând obsecvios asupra celor enunțate cu dezinvoltură, aprig, și fluent pentru celor ca noi, tinerii.
„A sosit momentul răbufnirii generației (iar o dăm pe limbajul mesianic) fără acces la propria țară(aici chiar melodramatic). Suntem ultima generație(de boieri ?). Nouă ni s-a furat Revoluția, știm să prețuim libertatea pentru că luptăm și, mai ales, vom lupta pentru ea, fără să cerem privilegii în schimb. (cei mai dezinteresați boieri, chiar !) Noi nu facem comerț cu aspirațiile fundamentale care țin de condiția umană. Suntem în căutarea spiritului cosmopolit și critic al Junimii (păi nu l-am găsit ?!). Suntem agoni într-un spațiu agonistic, arenă a luptei împotriva ghiftuirii și îndobitocirii (deja e cu tentă electorală!). Nu vrem să ne lăsăm vrăjiți (să ardem vrăjitorii și vrăjitoarele!) de consumismul burtos al capitalismului târziu, acel Spätkapitalismus al lui Habermas (aici ar trebui o acoladă, dar și ea lipsește cu desăvârșire). Îi chemăm alături de noi atât pe cei care ne-au precedat, cât și pe cei care ne urmează – pe toți cei care se recunosc în idealurile noastre.”(am venit!) Și povestea merge mai departe, în stilul ei, chiabur, detestând ciocoii, fără de limite.
„Arta produsă fără maturitate culturală e un moft (vanilocviu de soi, cum s-ar spune). Vrem să exploatăm resursele limbii române, vrem să valorificăm folclorul, chiar cel citadin(și eu !). Dorim o cultură „în care etimologia și sintaxa mediocru - utilitariste nu și-ar mai afla loc”, o cultură dominată de „verbul zgârie-cer” (Ilarie Voronca)(și substantivul « pământ-descoperindu-se »). De cincisprezece ani, citadinul a fost exploatat doar fragmentar, la modul maniac și unilateral(iar generalizăm !). A venit vremea dezlănțuirii imaginației, vremea ieșirii din canale, din cămine infecte și din autobuze cu obsedați.”(iar mesianizăm, dar viitorul „sună bine” după cum se spune pe aici, deci de ce nu?)
„Tânjim după o proză aticistă (aici sunt meditativ, există undeva proză desăvârșită? au e ceva în genul „sare atică”?), solidă (da, dusă la sală) și penetrantă. Destul cu asianismul manierist, dibuitor și schizofren. (se repetă termenul, obsesiv chiar!) Ne-am săturat de narcisismul autorilor imberbi(și eu!), de exhibiționismul subcultural al pretinșilor romancieri. Vrem să reinstaurăm tensiunea dintre apolinic și dionisiac(a fost detronată?), vrem să reînviem sprinteneala prozei scurte, a scurtmetrajului(erau moarte?). Romanul trebuie dus de urgență la terapie intensivă și vaccinat împotriva pornografiei cu buget lingvistic redus (aici trebuie să ne hotărâm, de obicei la terapie intensivă nu se vaccinează !). Cuvântul tare trebuie absorbit în text, altminteri ne complacem în teribilismul spermatico-menstrual. De la poveștile underground, cele de pe „ulița mică”, ale lui Ion Creangă, lexicul pornografic a involuat până la înjurătura cea mai banală. (de acord !) Argoul a fost desfigurat (da... sunt atâția obsedați sexual de el !) de lipsa de imaginație lingvistică, până când a sfârșit ca un biet jargon anchilozat. (bietul, bătrânelul ! ) Trebuie să recâștigăm (alba-neagra, ruletă sau... Caritas ?) bucuria de a povesti, de a construi și de a experimentaI(sus eprubetele !). Să studiem arta păpușarului! (într-o lume de marionete, e bună gluma !) Printr-o tehnică dinamică, capabilă să transforme lectura într-un spectacol al minții, vom reuși să impunem ceea ce acum enunțăm. În aceste vremuri improprii, practicăm literatura ca pe un sport extrem.(deap, adrenalina asta !) Gata cu bălăcăreala de ghetou, gata cu autenticitatea smiorcăită! Vrem o autenticitate complexă, verosimilă, susținută de ludic textual. Să explorăm realul și mai puțin realitatea! Verosimilitate, nu mimesis. Acesta a fost binevenit după intelectualismul optzecist. Acum, când nu mai avem nici un fel de complexe și pudori, ne putem permite să atacăm și alte teme. Vrem lărgirea orizontului și abordarea originală. Tinerii nu trebuie să livreze, nici să cumpere artă second-hand.”(subscriu!)

Și puternic emoționați, ne apropiem de sfârșit cu impresia că abia am început, însă nu!
„Nu suntem neapărat integraliști, (mă bucur să știu și asta !) ci susținători ai creației în formele ei cele mai dinamice și mai noi. După mimarea post-decembristă a avangardei, a venit timpul experimentului(a câta profeție oare ?). Până acum, acesta a fost tot timpul previzibil. Arta majoră va urma în mod firesc.” (dacă în mod firesc, atunci care este rostul raziei, mă întreb? și tot singur îmi răspund: acela de a trezi firescul!)
„Nu artei funcționale a modernismului, nu stilului internațional (noi nu ne vindem literatura !). Nu afacerismului și lichelismului(subscriu !). Să facem o artă ecologică! (sigur, dar ne-au luat-o ăia cu toaletele înainte !) Să fim capabili să gonim pe autostrăzi, dar să nu ne temem nici de praful ulițelor (da, da... ba ferrari, ba căruță, ba ferrari, ba căruță). Să asanăm aerul stătut al artei, voiajând cu velierul, balonul și avionul supersonic.” (iar generalizăm și depindem prea mult de …aer!) Și ultimul paragraf vine proaspăt de pe un portativ cu patru bemoli la cheie și un becar în prima măsură, unde optimile pasc, alături de doimi, sentimentele auditoriului.
„Analizei mimate îi preferăm sinteza (aha, preferințe deloc exclusive). Ne întoarcem spre originea sincretică a artei. Ne-am săturat de sonoritățile proaste de pop, rap, hip-hop și house.(mai erau câteva genuri) Vrem ca operele noastre să aibă tonalități simfonice, să fie jucăușe ca o bagatelă, inflamante ca un bolero, rebele ca un hit rock, subtile ca un jazz.” (Pink Floyd+ Chet Baker = love)
Și iată, după cum observam la început, genul dramatic este lăsat să zburde în voie prin termenul artă, fapt normal, fiind cuprins și el în febra inovațiilor prevestitoare de mari conace, de aprigi moșieri, de fastuoase petreceri ale spiritului, de boieri aflați pertinamente în acest montagnes russes, intitulat Boierismul, cu funcția de manifest literar, la care subscriu! Oh, da!

Conaș Paul Blaj

n. b. "Boierismul" a fost publicat și în numărul din ianuarie al revistei "Tecuciul Cultural".