noaptea ies pe arterele capitalei
mă sprijinesc de chioșcuri închise
pentru că vreau să te observ
cu impresia că sunt un bețiv grosolan
ce îți deosebește rochia
neglijent îmbrăcată
de mirosuri străine și ziare
lumina farurilor este pentru mine o constelație însingurată
de fiecare dată vii încet mă atingi
eliberată complice
printr-o mișcare dragă
te urmăresc cu bărbia în piept
din obișnuință
buzele îmi rămân inerte
în ceea ce ar fi trebuit să devină
un fluierat admirativ
după ce treci
îmi las trupul înspre pământ
e singura certitudine pe care o mai am
și tot ce știu devine un praf fermecat
pe coatele mele julite
spre dimineață
navetiștii somnoroși se apropie de mine ca de un mort
nu-mi rămâne decât să le dau puțină dreptate
cu ruj pe gulerul singurei mele cămăși
Comentarii aleatorii