AVOCAȚII CERULUI
Procesul lui Ștefan Doru Dăncuș
Alocuțiune citită la începutul ședinței

M-am trezit într-o primăvară târzie, într-o lume în care păianjenii împăienjeneau totul. Plase și pânze superbe îi acopereau cerul. Orice Om ce învăța zborul ajungea doar până la ele și era prins și mursecat. Numai viermii viețuiau acolo, sub acoperișul țesut cu măiestrie și rotit mereu, pentru ca generațiile să nu observe ridicolul acelei latrine temporale.
Stăteam în vârful muntelui și vedeam cum de fiecare dată când unui vierme îi creșteau aripi, se crea o agitație frumoasă printre ființele care așteptau să-l prindă. Desigur, nici un zbor n-a fost atât de puternic încât să spargă fulgerător pânzele măiestrit împodobite și să ajungă la mine. Așteptam. Aveam răbdare, aveam tot timpul din Univers.
La un moment dat însă, păianjenii au coborât pânzele mai jos, apoi tot mai jos, din ce în ce mai jos, atât de jos încât abia dacă răsăreau undeva niște aripi că se și topeau, se uscau, se scheletizau: nu era spațiu să se deschidă nici măcar o dată.
Naturi slabe, viermii au început să-și facă adăposturi subterane; se mișcau prin coridoare potrivnice naturii lor care, în genere, aspira spre zbor, nu spre condiția de cârtiță. Priveam - știam că despre aripi nu mai poate fi vorba. Era liniște, calm, nu sufla nici vântul; atunci, considerând că ideea de zbor nu trebuie uitată, am spart pânza ce devenise deja o crustă și am aruncat în mijlocul acelei lumi aproape inutile o cruce.

LECTURĂ SUPLIMENTARĂ. Să nu îndrăznească vreunul să-mi conteste afirmațiile. Amintiți-vă de soarta lui Iuda, cel care a crezut că-mi poate cumpăra crucea cu un pumn de monede. Cine are urechi de auzit - să audă.