Mai lasă-mi Doamne un strop, măcar un timp...
Un strop de fericire cuprins în anotimp.
Mai lasă-mi gustul dulce-amar,
Al resemnării crude când judec iar şi iar.
Nu, nu judecăţi nedrepte, nu voi a face,
Ci, resemnări concrete că eu nu pot mai mult.
Măcar cuvântul ăsta pare să mă împace
Că tot ce-i verde astăzi...mâine-i doar contur
A ceea ce a fost. Îmi plec genunchii iar
Cuprinsă-n anotimp şi, tac,
Îmi caut iar răspunsul, încerc să mă împac,
Nimic şi nimeni nu pare să priceapă
Că nu-mi doresc în suflet păcat să mă încapă.
În faţa lumii, statuie din Olimp,
În suflet doar tăcerea încerc să o cuprind.
Şi chiar aşa tăcută par a osândi
Nemişcarea lumii, raţiunea de a fi.