Miracol dat în chipul lumii
Ce din iluzie trăiești,
Un echilibru-ți este fața,
De forțe... ce nu le bănuiești.

Realitatea ce-ți arogi,
În tine e doar aparență,
Căci ce-i aievea-n firea ta,
Nu-și are-n lumea asta existență.

Substanța ce-o percep prin simțuri
Și o numesc prin noțiuni,
Ție îți dă o consistență
Ce dusă-i... prin reducțiuni.

Tot ce-i evident în lume,
Prin tine se privește-n față.
Contur ce „nihil-ul” ascunde,
Ești formă, ești doar suprafață.

Dar și pe mine mă îmbracă
O formă ce-o consider „eu”.
Atunci, ce drept am să te judec,
Reproșuri să îți fac mereu?

Chiar simțuri ce mi te arată,
Percepții ce te văd pe tine,
Sunt doar efecte iluzorii
Ce-mi dau senzația de „mine”.

Nici gânduri nu sunt ale mele,
Nici sentimente ce trăiesc,
Nici eu, cel ce acum voiește
Iluzia nu depășesc.

Dar când putere voi avea
Să mă dezbar de ce nu este,
Eu, tu... iluzia dispare
Ș-atunci,
Doar spiritul vorbește.