Ingrid îşi dă seama că va trebui să privească lucrurile din jurul ei altfel. Vladimir se afla acolo într-o situaţie oarecum asemănătoare dar cu un punct de vedere cel mai probabil diferit. Va trebui să încerce să descopere modul în care el comunica cu sinele, pentru ca totul sa fie bine, sau măcar sa aibă o continuitate. Într-un fel, totul este de fapt o șaradă. Ştie ca nu trebuie sa o privească la modul acesta, dar din acest moment, pentru ea lucrurile s-au schimbat. Oricât de mult ar fi încercat tot nu mai reuşea sa îşi dea seama ce anume a împiedicat-o sa raţioneze îndeajuns de clar astfel încât a ajuns în acel punctul. Dar până la urmă ceva bun tot a ieşit din asta. L-a întâlnit pe Vlad. Chiar dacă el nu va realiza asta, ea deja era eliberată de trecut şi de acea parte din ea care a adus-o in acel loc. Intr-o fracţiune de secunda Ingrid a realizat ca de fapt ea este cea care decide care va fi firul evenimentelor in viata ei si poate într-un sfârşit va ajunge sa spună cu sinceritate ca este mulţumita de punctul in care a ajuns. Deşi Vlad nu ştia, simpla lui prezenta a avut cel mai mare impact pe care cineva l-a avut in viata lui Ingrid.
Acel sentiment era eliberator, de parcă un văl i-a fost ridicat din faţa ochilor, iar acum, putea să privească cu alţi ochi înspre propria viaţă. Dar Ingrid nu realiza că toate trăirile şi suferinţele s-au adunat până când ajungând la un paroxism au culminat cu o rupere de propria conştiinţă. Disperarea metamorfozată intr-o prăpastie interioară întinsă până la marginile elementelor definitorii ale propriei fiinţe au transformat ceea ce odată se numea Ingrid într-o fiinţă care nu făcea decât sa caute şi să-şi adune propriile cioburi şi rămăşiţe în încercarea de a se regăsi. Ea credea că lucrurile vor fi uşoare, poate din dorinţa de a o lua de la capăt, sau poate pentru că experienţa trăită alături de Vladimir a reprezentat o rază de lumină într-un micro-univers haotic. Doar o persoană care şi-a contemplat îndeaproape propria moarte poate înţelege descompunerea intrinsecă a disperării ajunse la paroxism în toate elementele care odată alcătuiau nucleul constitutiv al acelei fiinţe. Un astfel de proces nu se întâmplă dintr-o dată, într-un singur urlet şi fluviu de lacrimi, ci în episoade repetate, în care căderea într-o prăpastie interioară acompaniată de transpiraţii reci care duc la descoperirea treptată a grotescului prezent în jurul tău, rezultatul fiind o schimonosire totală a propriei fiinţe. Din acel moment începe conştientizarea prezenţei morţii ca element constitutiv al vieţi, nu şi ca un sfârşit transcendental aşa cum îl percepe cel lucid. În acele momente eşti cu adevărat nebun, pentru că te confrunţi cu o dezbinare şi prăbuşire a eşafodajelor care până de curând reprezentau nucleul propriei fiinţe. Doar în nebunie poţi ajunge să simţi prezenţa morţii ca fiind parte integrată a vieţii, astfel încât ajungi să construieşti adevărate bariere în drumul care în mod normal ar trebui să te ducă spre luciditate şi de la un anumit punct ajungi să-ţi tai degetele în încercarea de a aduna cioburile propriei tale fiinţe, ca într-un sfârşit, extenuat de lupta intrinsecă în încercarea reconstrucţiei unui univers guvernat de nişte reguli incompatibile cu tine, cedezi.
Ca să existe o şansă de salvare, este nevoie de o intervenţie exterioară. Ca toată lumea, Ingrid dorea să fie salvată din vârtejul conflictual interior în care se afla, necesitând spre deosebire de alţii, doar o busolă si un scop pentru a reîncepe reconstrucţia propriei fiinţe.
Afara era deja lumina. Ieşind din cafenea, mergeau unul lângă celălalt atingându-se uşor cu umărul si priveau cat de mult s-a schimbat lumea din jurul lor odată cu venirea luminii. Totul era schimbat. Odată cu venirea dimineţii lumea a prins culoare şi amândoi priveau viaţa din jurul lor ca fiind cu totul alta decât cea in care ei s-au cunoscut. Parca noaptea lucrurile sunt lipsite de acea inerţie care le tine in mişcare, culorile sunt schimbate si totul încetineşte, dorindu-si parca un timp de respiro, pentru ca a doua zi sa intre din nou in rolul pe care fiecare element îl are in piesa de teatru in care jucam toţi.
Cu privirea înainte, de parcă le era frică să se uite unul spre celălalt, mergeau încet înspre o poveste care nimeni nu ştia cum se va desfăşura. Fiecare se gândea la ce va trebui să facă sau să zică în momentul în care vor trebui să o ia în direcţii diferite, având în vedere că dimineaţa a şters din luciul sentimentului pe care l-au creat împreună în acea noapte.
Unde vor merge? Vor trebui să meargă fiecare înspre casă? Cum să o facă? Să ia metroul? Daca vor trebui să meargă în direcţii opuse, ce să-şi spună la despărţire?
Vladimir presimţind că se gândesc amândoi la acelaşi lucru, o apucă de mână, lucru suficient pentru a întrerupe şirul gândurilor pline de semne de întrebare. Ea văzându-se ruptă din învolburarea acelor dileme îi zâmbeşte recunoscător, se opreşte din mers şi se lasă trasă uşor din mijlocul trotuarului înspre zidul scorojit al casei vechi lângă care se aflau.
-Ce o să facem acum?
Ingrid parcă neînţelegând întrebarea continuă să-l privească în ochi.
De fapt întrebarea lui Vladimir era un mod de-ai cere să intervină, neştiind nici el cum să procedeze mai departe. Nu vroia să se despartă de ea de teamă că nu o s-o mai revadă. Ştia că la un moment dat vor trebui să plece fiecare înapoi la viaţa lui, dar îşi dorea să amâne cât mai mult acel moment şi acum căuta metode pentru a face acest lucru. Când se gândea la ce va face fără Ingrid, deşi chiar şi el realiza că este o prostie, simţea un gol formându-i-se în piept şi oricât de mult ar fi încercat să gândească raţional, nu reuşea decât să amplifice senzaţia de panică care parcă se extindea pe măsură ce se gândea la acest lucru. Nu ştia cât de mult se vedea în exterior şi făcea eforturi pentru a părea cât se poate normal iar în acelaşi timp ştiind că are câteva secunde la dispoziţie căuta intens ce să spună. Nu a mai fost atât de stresat în legătură cu o femeie din adolescenţă.
-Ingrid, nu ştiu cum şi ce ar trebui să-ţi spun acum, aşa că o să spun ce îmi vine în minte. Poate că acum este momentul să te întreb cum te mai simţi, dacă eşti bine şi dacă vrei să mai rămâi lângă mine. Poate că ai un plan, poate că vrei să te întorci acasă şi să începi să faci ceea ce faci tu în mod normal sau orice altceva. Ştiu ca poate suna pueril, dar în acest moment nu-mi doresc să te văd plecând, nu pentru că nu aş ştii ce să fac în continuare, dar pentru că nu-mi doresc să fac altceva în continuare în afară de a mai sta lângă tine. Lumina dimineţii mi-a adus aminte de cotidian, de lucrurile de care am vrut să scap şi deşi nu îmi este frică de ele, până acum câteva momente nu mă gândeam la ele fără să te am şi pe tine în vedere.
Ingrid se apropie de el, îl cuprinde şi îşi lipeşte buzele de obrazul lui, doar ca să-l simtă cum dintr-o dată se relaxează.
- Nu era nevoie să spui nimic, nu aveam de gând să plec nicăieri.
Vlad trage aer în piept şi adoptă o poziţie serioasă timp în care totuşi o priveşte în ochi şi-i zâmbeşte blajin.
- M-am panicat.
- Acum te-ai panicat? Cum ai reuşit să o faci acum şi acum câteva ore erai atât de calm şi stăpân pe tine?
-Păi, acum câteva ore situaţia nici nu-mi permitea să fiu altfel. Ştiam că nu am nimic de pierdut şi că nu are nici un sens să-mi pierd cumpătul. În plus, nici nu ştiam cine eşti… Asta nu înseamnă ca te-am minţit prin ce am spus, am fost foarte sincer şi deschis.
-Şi acum ştii cine sunt?
Vladimir rămâne câteva momente încremenit, realizând că de fapt nici acum nu are nici cea mai mică idee cine este Ingrid şi ce căuta ea acolo, dar se relaxează dându-şi seama că şi ea ştie la fel de puţine lucruri despre el. Oricum, îl interesa puţin acest lucru şi probabil va afla pe parcurs.
-Nu, dar tu îţi doreşti să ştiu?
- Nu sunt încă sigură că îţi doreşti tu, dar o să vedem. Momentan nici nu are importanţă.