Omul nociv

eu scriu pe cealaltă față a poeziei
- frumoasele noastre femei – cuțitele
inimilor ne sunt
până și cromozomii ne-au devenit rentabile
benzinării presărate de-a lungul bulevardului ribonucleic
acolo se-adună desfrânatele și în lipsa noastră
fac sex cu atomii carbonici

eram un monument de pietre ciudate
din mințile mele spre altul veneai
mâna mea
se ducea
spre acea
plecare înscrisă în acte
iar ștefan tăcea
au venit, desigur, toți popii
cereau orișice de-ngropat.
sub ploaia acidă cu zodii
nu-i nimeni aici! am urlat.
atunci dintr-un unghi al luminii
un frate al meu a-nviat.
ștefanii din mine n-au râs și n-au plâns.
cu ochi mustrători au privit
femeie lăsată demult
betonată-ntr-o toamnă.
eu nu cu iubire le-am spus
- cu aprigul oaselor mele
“eu dunga albastră a morții adun
pentru mersul pe jos către voi
păcatele mele
păcatele mele acele”
nimic nu e-ntreg. poate inima mea
care bate secunde permise.
ceva ce nu știm amândoi. poate goi
ar fi bine să știm
să iubim
acest “ooooooooooooooooo…!”
care-i nașterea mea și a ta.

strânge-mă-n brațe tare
- aproape s-a rupt în două
coala mea. strânge-mă cât
poți de tare-n brațe
lumina roșie din drumul
meu oraș județ țară continent
din lumea asta
e grupa mea de sânge.