Mi se crapă coaja cerului în palmă.
O simt uscându-se. Se-ntinde în coardă.
Peste ea dansează stele, falduri și valuri.
Vibrează în cântec și zbor idealuri.

În trup nu mă încap. Mă simt într-un laț.
Aș bea toate oceanele, aș mânca cu nesaț.
Convins sunt ferm că dorul de nemurire
Mă buhăie și mă ucide în propria fire.

Mă arde în inimă focul eternității.
La lumina lui îmi încălzesc sufletul morții.
În culoarea lui rubinie, ca bobul de strugur,
Îmi ascund umbra și de viață mă bucur.

Continuu aștept înserări orfane, pustii
Să le umplu cu ale mele necoapte stihii.
Și sparg coaja oului în care viez
În oglindă mă privesc bătrân și obez.