era poate mai bine pe vremea
cînd ne interziceau
toate celelalte cuvinte
cînd ne ascundeam pe după ziduri
sau în penumbra unei săli
ca să le rostim șoptit
cu voluptate și teamă
ca și cum le-am fi sărutat mușcător
pe buze
sau aproape noetic gemînd
iar cînd le sărutam
o făceam cu acel abandon vinovat
de parcă le-am fi avut o noapte
doar pentru noi
într-un pat imens și alb
despuiați de rutina infectă
a cuvintelor ce ne fuseseră menite
era mai bine pe vremea cînd
trăiam acel extaz adulterin
ascuns dar viu
în care cel puțin nu ne trădam
pe noi înșine
în care ura era beatificată
ca un fel de muceniță vagaboandă
iar frica ne era zilnic
doar un precursor imuabil
pentru doza sublimă de adrenalină
mai bine decît acum cînd
singurul lucru care ne mai poate mîntui
de absurd
e acest logos mut
și surd
această biblie a tăcerii