Nimeni nu mă ajută
să scot amarul din cerul gurii
mi-am șters trupul de anotimpuri
și mă învelesc cu sângele brut
din rădăcina inimii

peste umerii mei
timpul ca o frunte pleșuvă
înnămolit de prezent nici nu mă privește
surpa la marginea unei zile
maluri de umbră

pământul cu cicatricea mortului pe chip
printre tăceri crucite
căra bolovani
să facă mormânt fiilor
tristețea ca o necuvântătoare
mă privea cum strâng drumul după mine
când aruncam în colții peșterii
ce-i aparține țărânii

eu voi învia prin ecouri
curajul cuvintelor
ce doresc să se întoarcă pe la prieteni